Marcel și Cornelia, din Măleni. « Blog

Au trecut ceva ani de atunci, dintr-o seară de iarnă, căutând aiurea pe internet. Am dat de un filmuleț. Sau el de mine. Din întâmplare, sau poate nu.

Satul cu trei suflete, undeva pierdut prin Sălaj.

Mi-or plăcut oamenii și povestea lor, felul simplu de a privi și de a-și trăi viața. Împreună, ultimii trei oameni.

Mi-am promis că voi ajunge la ei, să îi cunosc și să le ascult povestea, dacă vor dori să mi-o spună.

A mai trecut ceva timp. Un an sau poate că doi. Pornisem cu bicicleta în turul României și, după săptămâni bune, ajung în Maramu. De aici, eram la câteva pedale distanță de Sălaj.

Trec prin Țara Chioarului și iată-mă în Ileanda. Eram aproape. Știam numele oamenilor și al satului, cât de greu putea fi să îi găsesc? Doar erau ultimii trei.

Ne întâlnim cumva și pornim împreună spre casa lor. El, Marcel, cu căruța și ceva copii, nepoți care să-l mai ajute la treburi. Pe drum, îi spun ce mă aduce, și discuția se leagă. Ușor, străbatem acel kilometru și ceva de la drum și până la casă, singură undeva într-o poiană. Ba nu, lângă ea mai este și o biserică. Mică, din lemn.

Cumva, am ajuns prea târziu. Cu două luni jumate. Ilie, tatăl lui Marcel, s-o dus. Și el, alături de ceilalți, printre copacii din dreapta casei, care acum străjuiesc cimitirul. Din sutele de fumuri care odinioară era risipite pe dealuri și prin poieni, adică Ileanda Mică, or mai rămas două suflete, Marcel și mama lui, Cornelia. Asta dacă nu pun la socoteală și cei doi cai, măgărușul și văcuțele. Și cei trei câini.

Seara se apropie și, însoțit de copii, merg să văd biserica. Îngrijită de Marcel, dar anii și oamenii au lăsat urme adânci. Din turlă văd și ce o mai rămas din Măleni: casa lor, ceva mai sus încă una, cam dărăpănată. Ici colo, alte fundații și foste locuri de casă. Cimitirul. Aproape de biserică, iată și fânarul în care voi dormi la noapte. Mi-era dor de o noapte în fân…

Întunericul vine și el la Măleni. Într-una din odăi, mama lui Marcel s-a întins pe pat. Pare că nu se simte prea bine… Marcel o îngrijește zi de zi, la fel ca atunci când tatăl său trăia.

Apoi aprinde singura lor sursă de lumină, o lampă cu motorină. Mirosul își face loc prin cameră, purtat de o lumină gălbuie. Acum, cuvintele au un alt înțeles.

Martie 2017. Au mai trecut ceva ani și iată-mă din nou la Măleni.

Fără bicicletă, dar cu lumina.

Îs încă aici, ne-or așteptat. Marcel și Cornelia.