Obișnuim ca la finalul unui an să (ne) dăm raportul și să ne uităm înainte. Societate civilă, ong-uri sau oameni simpli. Ne lăudăm cu ce am făcut, spunem lumii că nu suntem aici degeaba. Poate o motivare sau poate o scuză, că am făcut ceva și anul ăsta, sigur nu cât am fi vrut sau cât am fi putut.
Noi am început anul cu Lumină pentru ultimele 3 școli din România. Uitate de autorități, pierdute prin munți, la ele se încăpățânau să meargă 27 de elevi și 3 dascăli. Nu știu câtă carte făceau, dar sigur meritau și ei un bec și un calculator. Și ne-am dus la școlile din Cruhla, Poienile de sub Munte și Dobraia.
Am revenit în Munții Cernei și am remarcat un traseu uitat de vreo 2 decenii, spre Vârful Arjana.
Ne-am dus apoi la Holbav, în Brașov, tot cu lumina, pentru 60 de suflete din 7 gospodării. Am dus lumina și cu bițele, la câțiva kilometri de Capitală, în Giurgiu, la Grădinari.
Ne-am luat doza de aventură și am fost Mioritici prin Kîrgîzstan, ne-am dat pe biță 1.800 de kilometri într-o altă țară de basm.
Am dotat cu calculatoare, monitoare și alte echipamente laboratoarele de informatică și sălile de clasă de la Școala Gimnazială Ștefan Bozian din Șeitin, Arad, și Liceul Tehnologic Sf. Dimitrie din Teregova, Caraș-Severin.
Am fost prezenți cu cele mai faine fotografii din campania noastră, făcute de Andrei Becheru, la Festivalul Internațional al Luminii din București și la TIMAF, în Cluj.
Am revenit la Holbav pentru Iliuță și Vasilică, am dus lumina și în Deltă, la 4 familii. Am ajuns în Dobrogea, la Osmancea, la Bozioru și Colți în Buzău, și iar la o aruncătură de băț de București, în Plătărești, Călărași.
Adunate, 4 școli și 34 de gospodării în 10 județe. Ne-am oprit puțin de Crăciun, când am fost să-i colindăm pe copiii din Holbav, Brașov, și Plătărești, Călărași.
Prin zăpezi, enervați, fericiți, supărați, triști, înghețați, la un foc, la un Salvator, căutând un drum sau niște oameni, arși de soare, fără semnal, prin noroaie, prăfuiți, mușcați de purici, pe poteci de munte sau în Deltă, la cort, am cunoscut oameni noi, ne-am căutat și pe noi.
Am încercat. Am renunțat, am reușit, ne-am întrebat, am eșuat. Am cumpănit. Am trăit.
Am făcut câte ceva pentru noi și pentru câțiva oameni. Ne-au fost alături alți mulți oameni, prieteni mai noi sau mai vechi, care au avut încredere în Free Mio. Mulțumiri.
În rest, știu doar că de ani buni văd oameni simpli sau asociații care îngrijesc copii și bolnavi, care fac lumină, care repară spitale și dotează secții de pediatrie, care curăță țara de gunoaie, care se gândesc și la alții, care duc cărți și calculatoare la școli din vârf de munte, care repară școli și săli de clasă, care… Care nu se mai termină.
La cumpănă avem privirea sus. Vom face mai mult, vom vinde mai mult, vom slăbi, vom ajuta mai mult, vom minți mai puțin. Luăm decizii, ne punem dorințe. Dacă ne-am gândi că fiecare zi este o cumpănă, că suntem de fapt niște copii, am putea fi sinceri cu noi și cu cei din jurul nostru. Am spune, am face sau am tăcea. Mi-aș dori să trăim acea zi în care copiii vor avea încălțări, în care oamenii vor sta la lumânare pentru că așa e romantic, în care bătrânii vor avea ce pune pe masă, în care să nu mai vină o salvare pentru 60 de oameni, ziua în care nu va mai fi nevoie de noi și de alții ca noi.
Până atunci, continuăm lupta cu Miorița din noi. Suntem pe scenă, pe pozitiv, ne schimbăm dar rămânem copii, facem dar ne jucăm. Lumină pentru România merge mai departe, la fel și aventurile pe două roți. Urmează alte drumuri, alte povești, alte vieți, alte cumpene.
