După pățania din Belarus, singura variantă de a merge mai departe era către vest, prin Polonia.
Adică un drum de vreo 450 kilometri prin Ucraina, până la cel mai apropiat punct de trecere a frontierei, Dorohusk. Cea mai scurtă și cea mai rapidă variantă este pe drumul principal M07, adică drumul european E373. Dezavantajul unui asemenea drum: plin de TIR-uri și de mașini. Îs mulți kilometri cu o bandă de urgență ceva mai lată, unde bița cu gențile nu trece de linia continuă, dar când te iei la trântă cu TIR-urile nici asta nu prea mai ajută. Arșiță la greu și, în plus, merg către vest, deci de pe la ora 16 am mereu soarele în față.
Zis și făcut, dau la pedale către vest. Pe măsură ce mă apropiam de Polonia, traficul scădea în intensitate. De la Vyshniv am avut chiar și autostrada mea, kilometri întregi de 2 benzi asfaltate și la care nu mai lucra nimeni, probabil o lucrare neterminată de la Euro2012. Roțile se învârteau bine, nimic nu anunța ce va urma.
Cu câțiva kilometri înainte de graniță, se termină și autostrada mea. Revin la drum, alături de mașini, iar banda din margine, pe care merg și eu, este acoperită cu pietriș, așa că toate pietricelele se lovesc de aripi și fac un zgomot ca la extragerea loto. Mai intru pe șosea când nu trec mașini, dar și aici îs șleauri și nu este chiar ce caut.
Ultimele benzinării din Ucraina, la care mă aprovizionez cu ceva apă și niște kvas rece. Un indicator cu distanțe și o traducere amuzantă în engleză pentru Drum bun: „Happy road”. După vreun kilometru, prima bandă este ocupată de TIR-uri, deși mai e ceva cale până la vamă. Mă gândesc că fiind punct de intrare în UE și Schengen, durează ceva mai mult procedurile… Depășesc coloana care are peste 1 kilometru. Șoferii îs relaxați, care mănâncă, care pe telefon, unii joacă cărți. Se vede clar că sunt obișnuiți, știu că va dura ceva.
Coloana de TIR-uri merge la dreapta, probabil acolo se face vama de către ucraineni… Și începe coloana de mașini mici… Mă opresc puțin, nu am mai văzut de ani buni așa ceva. Drumul are 3 benzi, iar primele 2 îs ocupate cu mașini pe o distanță de 2 kilometri. Poate mai puțin, dar sigur 1,5 km. Nu știu ce se întâmplă, dar n-am cum să stau la coada asta. Cred că va dura până mâine dimineață…
Intru pe banda liberă din stânga, și asta parțial ocupată de oameni care stau pe jos, la umbra parapetului central, vorbesc la telefon, copii care se joacă printre mașini… Da, sigur coloana are peste 1 kilometru, am numărat pe odometru 1,3 și am mai pedalat ceva… Sunt o apariție ciudată, singurul biciclist în mișcare printre mii de oameni și de mașini care stau. Trec printre mașini și oameni, care deja au pus stăpânire pe spațiu. Este foarte posibil să petreacă noaptea aici. Nu știu de ce, dar îmi aduce aminte de Autostrada din Sud a lui Cortazar.
Ajung în față, adică la un punct de control, unde pe mijlocul drumului stau câțiva soldați ucraineni. Ei controlează accesul… Intrăm în vorbă, nu cred că au multe ocazii să vadă bicicliști pe aici. De unde? Din România. Din România? Da, Buharest. Ce se întâmplă aici? Păi, e coadă. Păi văd, dar nu mă lăsați și pe mine să trec, vă rog… Îs cu bița, chiar nu pot sta. Păi noi te lăsăm, dar să știi că mai ai câteva cozi până la polonezi. Eh, mă descurc eu, numa’ să ajung acolo.
Le dau niște autocolante, le povestesc puțin despre aventură. Îs 3 bărbați, unul este mai în vârstă, stă în mașină, el este șeful și cel care scrie bonurile de intrare în vamă. Mai îs 2 tineri, pe la 20 de ani fiecare, care se uită la mine ca la un extraterestru. Nu le vine să creadă că merg cu bița de la București la Nordkapp… Dragii de ei, probabil că sunt fericiți că au fost mobilizați aici și nu la granița din Est, cred că pentru ei o aventură cu bița în UE sau Norvegia este chiar ceva SF. Mă întreabă cum mi s-a părut Ucraina. Нормальний.
Aveam la mine o cartelă locală, o cumpărasem pentru acces la internet. În roaming, Ucraina fiind nonUE, 1 mega de net costă 8 euro. Eu oricum nu aș mai fi folosit-o și am zis că o dau ultimului ucrainean pe care îl voi întâlni. Nu a fost chiar ultimul, dar să vedeți expresia băiatului care a primit carteluța. Chiar m-am bucurat că a ajuns la el.
Bun, primesc un bon pe care scrie Bелосипед și merg mai departe. Coada nu s-a terminat, mai este una la intrarea în vamă… Depășesc încă vreo 2-300 de metri de mașini, pe două rânduri. Un semn de stop, opresc. Un soldat îmi face semn să avansez. Ajung în spatele unui autocar cu numere de Ucraina din care coboară oamenii. Un vameș îmi cere bonul și mă întreabă de unde sunt. România. Se uită la mine, se uită la bicicletă, se scarpină puțin în cap și îl întreabă pe un coleg ce să facă cu mine. E ok, îmi dă bonul și pașaportul și îmi spune să merg la niște birouri. Aici, altă coadă. De fapt, mai multe, oamenii stau în zig-zag, unii intră, alții ies din rând, totul este aleatoriu. Eu încurc puțin cu bița, dar nu am unde să o las. Lumea se uită ciudat la mine, văd culoarea pașaportului și își dau seama că am avut un regim preferențial. Băi, știu, îmi pare rău, dar nu am cum să stau 1 zi în vamă…
Un vameș vine la mine și îmi spune ceva. Nu înțeleg… Îmi arată un alt ghișeu, la care nu era nimeni. Passport control. Aaa, da, eu stăteam la ghișeele pentru cei care nu au făcut vama. Tu ai făcut-o, da? Da, mi-a zis colegul tău, uite-l, că îs în regulă. Bine, mergi.
La ghișeu, un polițist care mă întreabă unde merg. Norvegia. Văd că ai fost și în Belarus. Da, dar nu le-a plăcut de mine. Se uită la vize, curios să vadă pe unde am mai umblat. Cozile de lângă mine s-au mai umflat, cred că au venit și oamenii de la autocar. Citesc afișele lipite pe geam. Îmi atrage atenția unul scris în mai multe limbi, cu steagul fiecărei țări. Prima este maghiara, româna este a patra: „Ucraina este țară liberă de corupție. Mita este infracțiune.”
Aud sunetul ștampilei, drum bun. Stai, că mai este o coadă pentru ieșirea din vamă. Depășesc mașinile, ghereta vameșului este pe centru, merg direct către el. Mă vede, îmi iese la drum. Îi dau bonul, liber!
Mă strecor printre mașini și ajung pe pod. Granița este pe râul Bug, dar nu prea am timp să admir peisajul pentru că pe banda centrală a podului este o altă coadă de mașini care avansează ușor. Banda din margine este liberă, așa că depășesc pe aici. Pe partea poloneză a podului, o mică barieră cu un grănicer.
Se uită în pașaport și mă întreabă: Did you called us? Ăăă… Did you phone to us? Nuu… Why? Because this border is only for cars, no bikes. Cum stăteam așa la Bug, mă pufnește râsul. Deloc nervos, amuzat de situație. Aștept să văd ce urmează.
Îmi spune să aștept, intră în ghereta lui și dă un telefon. Revine imediat și îmi spune că este ok, pot merge. Să trăiască zeii polonezi! Omul oprește o mașină, să pot trece și eu pe la barieră.
Coloana de mașini se împarte pe mai multe rânduri, toate dedicate cetățenilor nonUE. Cred că și aici mai sunt câteva sute de mașini… Pentru UE este o singură linie, la care sunt doar 4-5 mașini. Se verifică pașapoartele și rapid mașinile. După 4-5 minute, este rândul meu. Polițistul îmi face semn așa, șmecherește, cu lanterna.
Welcome to Poland. Hello. Pan Iulian, Romania? Yes. You know you have a friend here? A friend? Yes, a Romanian friend. Nu înțeleg, cred că este o glumă. Wait, I will call him. Ok…
Pun bița pe cric, mă uit la miile de oameni care așteaptă în mașini sau pe lângă… Este încă foarte cald, deși este abia trecut de ora 7. Pardon, 6, pentru că Polonia este cu 1 oră în urmă față de Ucraina. Retrăiesc orele și nopțile petrecute în vămile de la granița cu Ungaria, când stăteam prin mașini, oamenii își făceau nevoile pe unde apucau și tot așa…
Văd o uniformă cunoscută care se apropie și intră în biroul polițistului. Vine apoi spre mine, este un polițist român. Bună ziua, ce faceți? Ce să fac, sunt bine dar puțin șocat… Ce-i cu coada asta, cu toți oamenii ăștia? Păi cam așa este mai mereu. Oamenii vin în Polonia să lucreze și să cumpere diverse produse, aici sunt mai ieftine… Pfff… Mai mult, acum este și summit-ul NATO, urmează și vizita Papei, așa că măsurile de securitate sunt sporite.
Cristi, polițist de frontieră, este detașat aici în cadrul Frontex. Îmi face plăcere să aud din nou româna, deși am plecat din țară doar de câteva zile. Vorbim una alta, îi povestesc pe unde am mai umblat, unde merg… Vine și polițistul polonez, bucuros că surpriza i-a reușit. Îmi dă pașaportul. Îmi puneți vă rog o ștampilă? Păi nu trebuie, suntem în UE… Știu, dar este pentru mine, amintire… Sigur, se rezolvă.
Aș mai sta de vorbă cu el, dar trebuie să plec. Mai este controlul vamal, se lasă seara și trebuie să găsesc și un loc de campat. Ne salutăm și merg pe lângă biță la biroul vamal. Aici, o domnișoară blondă îmi spune ceva în poloneză. Nu știu ce zici acolo, dar îmi place cum sună. Mai zi… Râd, râde și ea, și îmi dă pașaportul înapoi. Drum bun.
Polonia, o surpriză plăcută în drumul meu. Să vedem ce loc de cort mi-ai rezervat în seara asta.
