Am fost prima oară în Ursici în decembrie 2008 cu prietenii de la mai multe cluburi de off-road. În preajma Crăciunului ne-am adunat din toate colțurile țării cu vreo 20 de mașini pentru a aduce un pic de ajutor oamenilor de aici. Toate mașinile au fost încărcate la maxim cu alimente greu perisabile (zahăr, ulei, făină, mălai etc), ceva conserve, niște jucării dar și îmbrăcăminte și încălțăminte.

Ca să ajungi la Ursici, e ca și cum ai urca la cer. Este un sat cocoțat pe la 1.000 de metri înălțime, și la care ajungi pe drumuri grele, prin păduri și pe marginea prăpăstiilor. Drumul pleacă din vale, din Simeria spre Călan, apoi în comuna Boșorod, și continuă spre Luncani. La pod se termină asfaltul și faci dreapta. Urmează un urcuș șerpuit preț de vreo 13 kilometri. Ne-a trebuit cam o oră să ajungem în curtea școlii, unde ne așteptau oamenii. Ne-au primit cu bucurie în mijlocul lor. Nici nu am încercat să descărcăm mașinile că am fost invitați la masă. Ne-au omenit cu ciorbă, friptură și gogoși, toate făcute cu suflet. Un tânăr mergea printre oameni cu un ibric din care ne servea țuică fiartă…

M-am simțit ca acasă, în mijlocul unor prieteni pe care nu îi mai revăzusem de mult timp. Eu nu prea vorbeam, organizatorii convoiului mai discutau cu ursicenii. Cuvinte puține, destul de tăcuți. Dar simțeam bucuria și recunoștința din sufletul lor. Uneori cuvintele sunt de prisos… Seara a venit repede și odată cu ea și ninsoarea. A fost o aventură extraordinară să ducem oamenii la casele lor cu pungile cu “ajutoare”. Drumul abia se vedea, zăpada și viscolul acopereau încet încet totul. Multe mașini pe care le credeam invincibile se descurcau destul de greu. Undeva pe la miezul nopții ne-am regrupat în curtea școlii și poveștile au continuat până spre dimineață, conduse de un singur gând: cum putem să îi ajutăm pe acești oameni dincolo de ceva mâncare și îmbrăcăminte? Pe drumul de întoarcere către București toate discuțiile purtate prin stațiile radio se întorceau la aceleași subiecte: să aducem cumva lumina și apa mai aproape de ei.

Am revenit de atunci în Ursici de mai multe ori, iarna sau vara. Dar întotdeauna am fost primit cu inima deschisă și am fost ajutat fără să mi se ceară ceva în schimb. Puține lucruri știu despre ursiceni: că au învățat să se descurce și să ajute între ei, că sunt bucuroși de oaspeți și nu te lasă la greu. Cred că sunt mândri că s-au născut aici, în Țara Hațegului, loc de legendă și de istorie, unde străbunii lor au dat piept cu legiunile împăratului Traian.

Bineînțeles că nu mâncarea sau îmbrăcămintea este ceea ce le lipsește cu adevărat. Într-una din călătorii o bătrână mi-a spus:  ”Dumneavoastră acolo la București nu puteți vorbi cu cineva să ne tragă și nouă un cablu cu lumină?”… Am mai auzit aceste gânduri rostite și de alți ursiceni. În timpul ăsta, noi aici prin București vorbim de leduri, panouri solare, telefoane 4G, plasme și mașini electrice, iar în Ursici lumina vine de la opaiț, lumânări sau de la soare. Mai sunt câteva gospodării care au generatoare, dar se strică des și sunt folosite rar din cauza prețului benzinei.

Există și un plan de racordare a caselor la rețeaua națională de electricitate încă dinainte de Revoluție și cred că vor mai trece ani buni până când el va fi realizat. Ursicenii zâmbesc când pomenesc de el…  Ar trebui poate să scriu petiții, cereri și să cer audiențe la Primărie, Prefectură, Electrica ș.a.m.d. Mi-e teamă însă că aș intra într-o luptă birocratică pe termen lung și că oamenii vor rămâne în continuare la cheremul autorităților. Mai mult, costurile de implementare ar fi foarte mari, iar la sfârșitul lunii ar mai avea de plată și o factură. Nu e asta lupta mea.

Aș fi putut lăsa așa povestea numită Ursici, spunând simplu că nu am bani și nici nu pot salva lumea. De două ori pe an aș fi mers la ei cu ceva alimente și haine și atât. Aș fi putut, dar vreau să îi ajut pe acești oameni. În decembrie 2012 am revenit iar în Ursici și mi-am promis că în anul ce urmează voi face tot ce pot să aibă ceea ce își doresc: lumină în case. Poate va dura 2-3 ani, dar vreau să încep cumva.

Așadar am demarat campania Lumină pentru Ursici. Vreau ca lumea să știe povestea lor, vreau ca lumea să cunoască Ursiciul și oamenii săi atât prin campanie dar mai ales în mod direct. Vreau să schimb lucruri nemișcate de mulți ani. Vreau să demonstrez că oamenii sunt mai aproape unii de alții și că ne putem schimba viețile fără să așteptăm aprobarea autorităților.

Cum? Simplu, printr-o soluție individuală și independentă, fără autorizații și aprobări și fără facturi. Cea mai simplă și la îndemână: un panou solar pentru fiecare gospodărie. Nu depindem de autorități, iar proiectul poate fi realizat treptat, pe măsură ce voi strânge fondurile necesare, începând cu gospodăriile cele mai nevoiașe.

Iulian