Întotdeauna mi-a plăcut mobilizarea oamenilor, felul lor de a se aduna și de a se ajuta. Originali, noi românii experimentăm întrajutorarea mai mult la nevoie. La cutremure, inundații sau alte cele. Nu prea avem năzuința de a ne ajuta la bine pentru ca la greu să ne fie mai ușor…
Și totuși… După acțiunea de la Ursici, constat iarăși că sunt destui oameni în jurul nostru care alocă timp, energii și resurse pentru a face bine. Așteaptă așa o scânteie și vin în viața ta. Cu ce pot ei, cum pot, dar cu inima deschisă.
Am primit într-o zi un colet poștal. Erau câteva cărți pentru copiii din Ineleț. Cărți despre munți, animale, Pământ, și altele pe care noi, copiii mari ai acestei lumi, le trecem cu vederea.
Le trecem cu vederea, dar ne dorim ca cei ce vor veni după noi să greșească mai puțin și să facă mai mult.
Cărțile erau însoțite de câteva rânduri-gânduri.
Gânduri așternute pe hârtie
A fost o perioadă în care omul nu distrugea mediul în care trăia.
Aceasta se întâmpla la începuturi, la începuturile omenirii, când oamenii se mulțumeau cu puținul necesar existenței lor. Mai târziu, unii dintre aceștia și-au dat seama că ar putea deveni mai puternici. Și, pentru asta, ei au început să vâneze cu mult mai multe animale decât cele necesare pentru nevoile lor zilnice, să taie mai mulți arbori decât cei necesari pentru casele lor.
Și, din dorința lor de a acumula din ce în ce mai multe bunuri, peste necesarul lor zilnic de supraviețuire, mediul a început să fie afectat. În primele faze insesizabil, apoi, treptat, odată cu trecerea timpului, modificările au început să devină din ce în ce mai perceptibile. Și s-a ajuns la situația cu care ne confruntăm astăzi, când asistăm la schimbări climatice importante.
Am uitat în demersurile noastre că într-o zi vom plăti pentru faptele noastre. Este adevărat că nu întotdeauna imediat. Generațiile viitoare sunt cele care vor primi “factura”. Așa cum și noi plătim pentru nechibzuința străbunilor, așa vor plăti și urmașii noștrii pentru nepăsarea noastră.
Poate mă întrebați care este soluția. Dacă mergem către un scenariu apocaliptic, ce mai putem oare noi, oamenii, să facem?
Poate doar atât: să trăim decent, să pășim cu grijă pe pământul acesta, să respectăm toate darurile care ne-au fost date pentru această existență a noastră. Și, mai ales, să nu ne dorim mai mult decât ceea ce ne este de folos.
Și așa, respectând oamenii și mediul în care trăim, poate vom deveni mai buni și poate că, într-o zi, vom primi răspuns bun la faptele noastre bune.
Carmen Pavăl
