În vama turkmenă, la ora 9.00, pașapoartele au fost strânse de un ofițer turkmen, care ne-a făcut semn să așteptăm. Am fost împărțiți în două grupe: cei care au deja viză, printre care și noi, și cei care au doar scrisoarea de invitație și trebuie să obțină viza în vamă. Apoi au început discuțiile între noi și autorități și am constatat din nou că limba rusa este la ea acasă și Molo este singurul din tot grupul care o vorbește. În clădirea vămii am fost chemați în grupuri mici, pe mașini, la un ghișeu unde ne-a fost verificată identitatea și valabilitatea vizei emise la București. Fiecare a primit câte două formulare, declarația vamală, în engleză, cu rubricile obișnuite. Le-am completat, un tip le-a strâns pe toate și le-a dat unui ofițer.
Mai departe, la un alt ghișeu, am plătit o taxă de intrare în Turkmenistan în valoare de 10 dolari SUA. Întrucât nu aveam manați, am plătit și o taxă suplimentară de 2 dolari, reprezentând comisionul de schimb valutar. Chitanțele sunt completate manual, deoarece nu există sistem informatic, iar apoi numele fiecăruia și numărul chitanței sunt trecute într-un registru. Le ia ceva timp..
Ne-am întors la primul ghișeu și am depus pașapoartele împreună cu chitanțele, pentru a primi ștampila de intrare pe viză, dar am fost invitați să așteptăm. După ceva timp am luat paşapoartele, dar șoferii au mers la un alt ghișeu pentru a face asigurarea obligatorie. Turkmenistanul nu este membru în Cartea Verde, așa că asigurarea noastră nu era recunoscută. Din cauză că era coadă am reuşit să intru abia peste o oră şi am plătit: 1 USD for vehicle desinfection, 30 USD for entry & vehicle passage, 68 USD for compensation of the fuel cost, 35 USD third party liability insurance şi 5 USD for processing the entry permit. În total, 139 de dolari SUA, exagerat de mult.
Să vă explic care este treaba cu “compensation fuel cost”. Prețul carburantului este subvenționat de
stat, astfel încât cetățenii să simtă grija pe care o are președintele pentru ei. Acest lucru nu
este valabil și pentru străini (cu excepția celor din Republica Islamică Iran), astfel încât noi trebuie să plătim o taxă suplimentară de 6 cenți SUA pentru fiecare km pe care îl vom străbate în Turkmenistan.
Traseul nostru însumează 1.130 de kilometri, rezultând așadar 68 dolari. Este totuși ciudat că taxa
suplimentară nu se calculează la litrul de carburant, ci la numărul de kilometri.
Am primit într-un final documentul oficial care conținea și o hartă cu traseul nostru, procedură ce are și scopul de a controla deplasarea mașinilor străine: sigur că te poți abate de la traseul declarat,
dar, așa cum am constatat ulterior, de-a lungul tuturor drumurilor sunt omniprezente filtre
de poliție rutieră (PYGG), care verifică toate documentele, iar dacă ești în afara traseului declarat
primești o amendă considerabilă, undeva pe la 1.000 de dolari.
Numai că povestea nu s-a terminat aici. Molo s-a dus cu hârtiile la alte două ghișee: la primul dintre ele un domn a aplicat o ștampilă, iar la celălalt o doamnă a semnat. Apoi am mers şi la căpitănia portului pentru a mai primi o altă hârtie pentru care am mai dat 10 dolari. Mda, cred că e vorba de o taxă de utilizare a portului. La final, când am ajuns din nou la primul ghișeu, era ora 16.15 și doamna completa chitanțele de mână, fără calculator. I-am dat banii, i-a numărat, dar cică lipseau 4 dolari: taxa de procesare și comisionul bancar. Fir-ar să fie, nu mai bine evitam Turkmenistanul? Între timp Molo aflase că mașina trebuie înscrisă și la autoritățile vamale… Era 16.30, 40 de grade, iar în jurul meu toată lumea alerga de la un ghișeu la altul cu hârtii în mână, informațiile circulau din gură în gură, soldații supravegheau tot şi oriunde aş fi privit Președintele îmi zâmbea sau îmi făcea cu mâna din tablourile mici așezate în fiecare birou și din poza mare din holul vămii. Nu mai puteam, aveam nevoie de o țigară.
Afară erau peste 50 de grade la soare. Mi-am aprins o țigară, un șofer de TIR mi-a cerut şi el una şi am discutat puțin în engleză. Aşa am aflat că…în Turkmenistan fumatul este interzis în locurile publice inclusive în mașină. Ceee? În mașina mea? Da. Șoferul sau pasagerii? Toți, legea nu face distincție.
La plecare, după alte câteva chitanţe, pe drumul către ieșire am văzut cum polițiștii de frontieră introduceau la aparatul de raze X un harbuz… Corect, președintele trebuie să vadă că totul este controlat.
Dacă vreunul dintre voi se mai plânge vreodată de birocrația românească, îl invit aici!
p.s. După Turkmenbashi (în traducere înseamnă Tatăl turkmenilor) am mers pe un drum bun, cu deșert și ceva dealuri în stânga și Marea Caspică în dreapta. Pentru că se lăsa ușor seara, am făcut dreapta către un mic sat, unde un localnic s-a oferit imediat să ne găzduiască. Avea în fața casei o topocka (un pat de scânduri așezate pe niște picioare de lemn la vreo 50 de centimetri deasupra solului) pe care ne-a pus-o la dispoziție. Soţia lui ne-a dat o pătură, un pepene roșu și o lipie caldă. A urmat ceaiul, bomboanele și încă o oră de povești cu gazdele noastre.