Golful Francez, Faleza Costinești, România. August 2001 © Alexandru Molovata
Am prins și m-am deprins cu Dacia încă de când eram copil, de la începutul anilor ‘80. Deşi eram mic nu pot uita singura mașina care circula pe șoselele patriei noastre socialiste. Daciile erau teoretic identice, dar nu găseai două la fel. Chiar dacă erau cumpărate în același timp, cu banii depuși la CEC, aveau aceeași culoare şi numere de înmatriculare consecutive, era ceva diferit la ele. Luftul de la ușa față nu era la fel cu cel de la mașina vecinului de bloc. Chederul de la portbagaj era mai scurt sau mai lung. Şi multe altele.
Mai erau Daciile galbene tip taxi, cu pătrățele negre și telefon 953 vopsit direct pe tablă. Într-o seară de toamnă, în 1985, mă întorceam din Vama Veche, pe vremea când din 2 Mai ți se cerea buletinul ca să treci mai departe către una din puținele gazde. La Gara de Nord era plin de taxiuri, dar toate erau la ultima cursă, deoarece benzina era raționalizată, așa că alegeai taxiul dacă mergeai în aceeaşi direcție cu şoferul, spre garaj.
Cine nu îşi aminteşte Daciile negre ale securiștilor, cu numere scurte și bord șmecher? Unele cu rezervor dublu, de Canada, folosit ulterior la embargoul din Iugoslavia. Șoferii cu ochi albaștri treceau uneori şi pe roșu, dar pe vremea aceea erau puține mașini pe stradă…
În viaţa mea, însă, au fost: Dacia albă a unui vecin care ne-a adus ceva carne tranșată, de la țară, prin iarna lui 1987; Dacia, tot albă, a prietenului Ștefan, maşină cu care am plecat într-o seară cu Molo până la Brașov, fără să știm că are probleme la sistemul de frânare; Dacia albastră care mi-a fost casă timp de trei luni, în vara lui 1996, când am participat la o cercetare sociologică de-a lungul și de-a latul țării.
IC 551 București Nord-Suceava. Undeva între Râmnicu-Sărat și Focșani. 23 decembrie 2010 © Alexandru Molovata
Și totuși, prima Dacie pe care am condus-o a fost una galbenă cu numărul B-89-ACR şi cu patru faruri. Unii poate vă amintiţi de Daciile de școală ale ACR-ului de pe strada Jiului, în spatele Casei Presei Libere din Bucureşti. În primăvara anului 1995, în luna mai, m-am decis să mă înscriu la școala de șoferi, deşi prețul era destul de mare pe vremea aceea, cel puțin pentru buzunarul meu: 100 dolari. Instructorul meu a fost nea Costache, un om pe la 50 de ani, care, chiar şi când era foarte cald afară, purta o jachetă din piele și uneori o șapcă neagră, cred că tot din piele. Fuma destul de mult, chiar și în Dacie. Maşina nu avea turometru, aşa că la început schimbam vitezele după cum îmi spunea nea Costache, iar apoi la ureche. Am luat permisul din prima.
Prima mea Dacie este, până la urmă, Mioriţa, cea pe care o voi duce cu Molo şi cu Nicu până în Mongolia.
Dacia 1310 Berlină "Miorița" pregătită pentru Mongolia © Marin Raica
