@Alexandru Molovata

Misiunea a fost îndeplinită. Cu succes. Ar trebui să mă bucur, și o fac, dar bucuria asta are și un gust amar. Aș fi putut încheia cu un simplu “Mulțumesc”, alături de numele celor care merită. Mi-ați fost alături la bine, mi se pare corect să fim împreună și de partea cealaltă a scutului.

Aceste gânduri nu sunt adresate celor care cred că o mașină, mai ales românească = Dacia, este doar un ansamblu de metal cu motor și patru roți. Desigur, alături de aer condiționat, piele, dvd și sistem audio cu cât mai multe boxe. Nu mă adresez nici celor care ne-au dat replici de genul: “doar nu îți faci tu vacanța pe banii mei”. Ar fi nedrept să îi uit mai ales pe cei care nu ne-au răspuns la telefon/mail și nu au avut bunul simț să ne spună “nu pot acum, poate data viitoare”. Voi cei menţionaţi mai sus vă puteți opri aici cu cititul. Doar să știți că aceste șuturi m-au ajutat să merg înainte, fără să îmi dau seama.

Bun, acum că am făcut curățenie, să începem. Nu a fost o vacanță, chiar deloc. Nu mă plictiseam nici la job, din contră. Mi s-a părut corect să îmi dau demisia pentru a mă putea ocupa de acest proiect și mai ales de mine însumi. Totul a început cu un vis, numit Mongolia și Transsiberianul, un vis care s-a legat greu. Uneori nu am avut curajul, alteori nu aveam timp, dar, până la urmă, am reușit. Pe timpul și pe banii mei.

A venit The Mongol Rally, un raliu caritabil (am donat Miorița și 500 lire către asociații nonguvernamentale din Mongolia) și a venit ideea nebunească de a merge cu o Dacie. E ciudat că era peste tot în jurul meu și am văzut-o atât de târziu. Iar Free Miorița (mulţumesc Cătălin Rusu) a fost expresia firească și cred că ne reprezintă foarte bine. Sper că și pe voi.

Proiectul s-a legat greu, poate pentru că nu mă pricepeam la așa ceva. Sau poate pentru că în viață lucrurile bune se obțin greu. Cel puțin în viața mea. Am pornit la drum singur, apoi am fost doi, apoi patru și până la urmă am plecat în trei. Cu bune și cu rele am și ajuns acolo unde ne-am propus.

Cei mai mulți au pariat contra. Nu e bai, îmi pare rău că ați pierdut sticlele de bere, whisky, vin și ce o mai fi fost. Sper că ați onorat pariurile și că ați băut cu toții în cinstea noastră și a Mioriței. Ceilalți, mai puțini la număr, au pariat pentru noi probabil pentru a înclina balanța și dintr-o bravură vecină cu nebunia noastră. Sper că v-ați primit băuturile câștigate. Și mai puțini au fost cei care au crezut că vom reuși. Rux, sper că te vei distra și pentru mine la concert.

A fost greu, mult mai greu decât mi-am închipuit. Cel puțin din punct de vedere fizic, dar nu aici îmi era mie teamă. Sincer, nu m-am așteptat să primesc ajutor și înțelegere de la oameni pe care nu îi cunoșteam sau pe care îi cunoșteam prea puțin și de la care nu așteptam nimic: Mihai și Ion Barbu, doamna consul Rodica Pop, Alex, Seba și băieții de la La Hală, Marius și Eliza, Guv, Cătă, Vica, Adriana și Rareș, Dan, Alexandra, Iulian, Cătălin și Octavian, Mihai, Marius, Alecs, Biluță, Dollo, Răzvan, Maurizio, Radu, Rux, Vasile, Eugen și Iuli, Grasu și Kitty, Eugenia, nea Ion, George, Şerban și cred că lista e incompletă, vă mulțumesc pentru ce mi-ați dat. Atât cât a avut și a putut fiecare dintre voi: timp, bani, mână de lucru sau altele. Sigur am uitat pe cineva și îmi cer scuze. Nu îi pot uita pe cei mulți care ne-au ajutat și au cumpărat de la noi un tricou, o Mioriță sau orice altceva. Sau pe cei care ne-au trimis mesaje de încurajare. Sunt convins de asemenea că la anul voi avea o surpriză plăcută și vreau să le mulțumesc și celor care ne-au donat cei 2%.

Nu aș fi reușit dacă nu exista Miorița. Povestea a început simplu, ne-am văzut pe fugă într-o seară și ne-am plăcut. Nu știam atunci, la prima întâlnire, că drumurile noastre se vor lega așa de frumos. Crescută așa cum trebuie de nea Ion, cred că nu i-a venit să creadă când am venit să o pețim și să o ducem în voiaj de nuntă în Mongolia. S-a lăsat puțin mai greu, așa cum se cade unei fete de casă bună, dar a acceptat. Știam de atunci termenii relației: noi te scăpăm de băiatul rău Remat și te ducem într-o țară frumoasă, verde și cu aer curat, iar tu să fii cuminte și să nu faci figuri. Nu prea multe.

Numai că în timp relația s-a schimbat. Nu doar pentru că în acte era pe numele meu, ci pentru că am început să ne cunoaștem. Azi un drum, mâine altul, apoi am început să petrecem din ce în ce mai mult timp împreună. A urmat plecarea și apoi drumurile… Și ce drumuri! Am început scurt, de încălzire, pe asfalt, iar apoi am intrat la peste 40 de grade. Mai greu, dar mergea. A urmat și deșertul, cu 45 de grade și praf. Nu a zis nimic. A urmat alt deșert. Au mai fost munți la peste 3.000 de metri, unde iar nu a zis nimic. Și apoi gropi, grohotișuri, șleauri, praguri, noroaie. Toate m-au durut la fel de tare ca și pe ea. S-a oprit de două-trei ori, așa cum facem și noi când încercăm inutil să întoarcem destinul, dar a mers mai departe. Uneori nu credeam că ne mai suportă, pe noi, cei trei găligani și multele bagaje. Când eram la volan îi simțeam vibrațiile motorului, scutul care lovea pietrele sau rochia roșie care era toată acoperită de nisip.

Am ajuns în Ulaanbaatar și am băut împreună șampania victoriei. Nu am fost în stare să o las acolo, așa că am amânat cât am putut de mult despărțirea. Niciodată nu am fost în stare să pun punct unei relații. Întotdeauna am avut nevoie de ceva: o virgulă, un spațiu sau chiar trei puncte. Nu cred că voi uita toanele ei, mirosul ei de benzină, nopțile pe care le-am dormit în ea sau cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o de atâtea ori în oglinzi: polițiști cu chipiul dat pe spate și cu bățul puțin ridicat, cu gură căscată și neștiind ce văd și ce să facă… Eram mândru că suntem împreună când oamenii ne strigau, salutau, claxonau sau ne dădeau prioritate.

Știu că i-au plăcut la nebunie drumurile pe care am mers împreună și pe unde puține rude de-ale ei cred că vor trece vreodată: deșerturile din Turkmenistan și Uzbekistan, munții din Kîrgîzstan sau nesfârșitul podiș mongol de la 2.000 metri. Am trecut împreună Marea Caspică și nu a avut rău de mare. Cred că cel mai mult i-au plăcut momentele când era înconjurată de băieții curioși sau când bărbații o fluierau și întorceau capul după ea pe stradă. Nu i-a plăcut deloc benzina de 80, dar a înțeles că nu aveam altă variantă.

Nu știu dacă mă pot numi patriot, dar mă simțeam al naibii de bine când fluturam tricolorul alături de ea sau le povesteam oamenilor cine și de unde suntem. Era la fel de tare când le povesteam curioșilor de peripețiile prin care am trecut cu bine sau când deschideam capota și le arătam motorul Made in România.

Acum e departe, dar liberă. Sper doar că cel care o va lua să aibă grijă de ea, să îi mai dea din când în când benzină de 92, să îmi trimită poze sau să mă sune dacă are nevoie de un sfat.