Dacă vreți o recomandare pentru următorul concediu, lăsați deoparte low-cost-urile și mergeți la
Ambasada Kazahstanului din București de unde puteți obține o viză de Kîrgîzstan: peisaje de vis,
creste înzăpezite, rafting, ciclism în munți, fructe proaspete, oameni curioși și ospitalieri. Sunt convins că pentru mulți sună aiurea, dar cei câțiva care îmi veți urma sfatul sigur îmi veți da la un moment dat un e-mail de mulțumire.

După ce am oprit după oraşul Osh, dimineața ne-am trezit cu greu. Toată noaptea au trecut pe lângă noi camioane. Eram entuziasmaţi, Miorița urma să ajungă la cea mai mare înălțime din viața ei. Mă simţeam oarecum ciudat că eu eram la volan și o conduceam. Mă gândeam că îi voi simți vibrațiile, opririle, ezitările. Drumul a fost foarte bun, incredibil de bun: munți în stânga și în dreapta, ulii care zburau deasupra noastră și creste cu zăpadă. Superb! La 3.185 metri este un popas de unde am cumpărat kumyz de la doi copii care stăteau pe marginea drumului. Le-am dat câteva Eugenii și au vrut să ne dea brânzică gratis, dar nu am acceptat un aşa cadou şi le-am dat un set de creioane (din reverza noastră pentru copiii din Mongolia).
Am continuat drumul și șoseaua a coborât spre un platou fantastic. Mica fâșie de asfalt era pierdută pe
un platou imens, iar în stânga și în dreapta, la orizont, soarele ilumina vârfurile înzăpezite. Pe lângă
șosea apăreau din când în când iurte și oamenii ne îmbiau cu lapte sau cu brânză. Șoseaua a continuat pe
kilometri întregi, cai semi-sălbatici alergau de colo-colo… Miorița gâfâia puțin, dar a îndurat și am ajuns în vârf: 3.865 metri, cea mai mare altitudine din viața Mioriței.
Am trecut printr-un tunel incredibil de lung și am ieșit la lumină, pe un drum similar cu Transfăgărășanul. Am coborât ușor și am ieșit la drumul național către Bishkek. Am fost opriți la un post de poliție – iată că Miorița nu doar întoarce capete, ci și hipnotizează polițiști ;-) Curiozitatea, deah…

Am ajuns în Bishkek, capitala, și am încercat să tragem la un hostel recomandat de Lonely Planet. Aveam nevoie de o mică pauză și doream să încărcăm şi bateria Mioriţei la un redresor. Ştiam de la început că avem mulţi consumatori şi poate nu va rezista, dar iată că totuşi încă duce. Am mai avut ceva probleme
la pornire, dar pe drum, la viteza de croazieră, şi-a mai revenit O noapte la redresor era ceea ce îi
trebuie. Deși era chiar sub ochii noștri, am găsit destul de greu hostelul. Casa era primitoare, cu o energie pozitivă. Am strecurat Miorița în curte, am scos bateria și am pus-o la redresor. Seara se așternea peste micuțul oraș, iar noi stăteam în curte și mâncam pepene roșu din Uzbekistan.