Ieri, când se crăpa de ziuă am ajuns lângă Rezervația Naturală Qobustan sau Gobustan, am campat undeva în câmp, dacă pământul ăsta uscat până în măruntaiele lui se poate numi câmp. Eu am dormit în maşină, pe scaunul din faţă, pentru că nu am mai vrut să-mi desfac sacul de dormit şi salteaua pentru câteva ore. Am folosit ursul şi prelata de la cort drept draperii pentru geamurile de la maşină, ca să nu-mi intre soarele în ochi. Simţeam efectiv că îmi arde faţa. Am făcut o fotografie şi am vrut să pun poza pe Facebook, dar am adormit cu telefonul Nokia Pure View în mână.
M-am trezit peste trei ore de la un zumzăit sâcâitor. Tot felul de insecte se strecuraseră prin geamul lăsat puţin deschis pentru a putea respira. Când am deschis ochii tocmai trecea pe lângă noi un cioban azer cu o mustaţă neagră, deasă, cu o turmă de capre şi oi, însoţit de mai mulţi câini. Caprele au văzut cortul verde și au început să-l mestece crezând că au dat peste un mare tufiș tocmai bun de mâncat. Pe drumul de nisip de lângă noi, camioanele treceau cu viteză și ridicau coloane de praf în aerul și așa încins, semn că ziua de lucru la instalaţiile de extracţie de gaze din zonă era în toi. Cu tot zgomotul din jur, ne-am trezit cu greu.
Am strâns cortul şi am plecat la Parcul Naţional Gobustan, sit UNESCO, unde am văzut petroglife, desene preistorice în rocă. Din păcate, cred că nu ajung foarte mulţi turişti pe aici, din cauză că nu există practic niciun indicator care să te îndrume spre acest loc. Noi am mers pe autostrada către Baku, iar undeva am făcut stânga, pe un drum asfaltat, la indicaţia unui localnic. Util ne-a fost şi ghidul Lonely Planet.
În afara desenelor de pe stânci, ştiam că în zonă există vulcani noroioşi. Aveam o hartă, ştiam că sunt la 15 km, am mers în direcţia opusă pe autostradă, ne-am oprit la o benzinărie şi am întrebat. Ne-au explicat pe unde să mergem, dar toţi ne-au spus că nu putem ajunge cu maşina noastră, că mai bine vorbesc ei cu cineva care are un 4×4. Am refuzat politicos oferta lor, am luat-o pe un drum neasfaltat şi, încet, încet, în treapta a doua maximum, am ajuns într-o zonă nisipoasă, unde roţile se învârteau mai mult decât ar trebui.
Abia de sus, de acolo unde am ajuns, se vedea marea, împânzită toată de sonde şi instalaţii de extracţie a petrolului şi gazelor. De dimineaţă, când ne apropiam de Marea Caspică, nu vedeam nicio apă, doar simţeam mirosul înţepător de petrol brut, ca la Ploieşti, dar mult mai tare, un iz care este în tot oraşul. Aşa am aflat că aici nu poţi face baie în mare. Nu cred că sunt nici peşti în apa asta, cică ar fi nişte plaje mai departe, dar nu ne riscăm.
Vulcanii noroioşi seamnănă cu cei din România, iar drumul până la ei a fost acceptabil. Am rămas înţepeniţi doar când ne-am băgat cu maşina printre vulcani, pentru câteva fotografii artistice. Acolo există o zonă nămoloasă, iar roţile Mioriţei s-au încleştat. Am avut din nou noroc, deoarece cu câteva minute înainte de a ne plimba noi cu Dacia printre vulcani se oprise o maşină 4×4, din care au coborât trei fete. Când ne-am uitat mai bine era o maşină de la corpul diplomatic, mai târziu aveam să aflăm că sunt de la Ambasada Lituaniei. Ne-au tractat puţin, cât să ne scoată din nămol.
Acum suntem în Baku, de unde trebuie să luăm un feribot, ca să trecem Marea Caspică în Turkmenistan. De fapt nu e chiar feribot, cum nu e nici bac. Se transportă cu el mărfuri şi tiruri, pentru că nu există transport de persoane. De aceea, nu există un orar, trebuie să suni dimineaţă să afli dacă pleacă în ziua respectivă sau nu. Şi chiar dacă îţi spun că pleacă la o anumită oră, se mai poate întârzia dacă nu este total încărcat. Ne bazăm pe faptul că zilele astea marea e calmă şi azerii aşteaptă maşinile de la Mongol Rally. Odată plecaţi din Baku vom face pe mare 12, 14 sau 16 ore, în funcţie de cât de mare este bacul. Cu alte cuvinte, nu este oră fixă de plecare, nu este oră fixă de sosire, dar ştim sigur că ne costă 100 de dolari de om şi 70 de dolari metrul liniar de maşină. Adică aproape 700 de dolari traversarea. Scumpă trecerea peste Marea Caspică…