Am rămas puțin în urmă cu peripețiile de pe drum, puțină înțelegere însă  E greu să și conducem, să mai meșterim pe la Dacie și să mai găsim și net. Iată totuși ce avem de povestit despre Rusia, ultima frontieră înainte de Mongolia.

Dar, mai este ceva de spus și din Kazahstan, mai exact despre orașul Semey sau Semipalatinsk, așa cum era el cunoscut pe vremea URSS. Din păcate, renumele său este legat de poligonul de testări nucleare aflat la aproximativ 100 km vest de oraș. Nu am ajuns la el, întrucât eram contra-cronometru, dar ne-am oprit puțin în oraș. Am văzut clădiri vechi de peste o sută de ani, construite din lemn, ceva blocuri și clădiri comuniste, dar și câteva monumente interesante. Dacă ajungeți prin zonă trebuie neapărat să vedeți parcul cu cele 13 statui ale lui Lenin, precum și monumentul „Stronger than death”, închinat celor care și-au pierdut viața în urma experimentelor nucleare de aici.

După ce am ieșit din oraș cu direcția nord – Rusia, peisajul s-a schimbat, au apărut câmpurile înverzite și pădurile nesfârșite de conifere. După zile întregi de deșert și apoi de podiș sau munți în care vegetația era săracă, pădurile Siberiei de sud au fost o încântare. Cei 100 și un pic de kilometri până la graniţă au trecut repede. Am ajuns la punctul de graniță kazah și am început procedurile de ieșire din țară. Ca șofer și proprietar de mașină în acte trebuia să completez o hârtie și apoi să intrăm în vama propriu-zisă. A urmat controlul vamal, rezolvat rapid, ca de obicei, de Molo. Ne-am așezat la coadă pentru controlul pașapoartelor, mergea destul de încet. Ulterior am constatat că nu mi-a cerut, și a rămas la mine, declarația vamală pentru mașină. Le-o voi trimite prin poștă sau prin Ambasadă. Am mers cu mașina către zona neutră și, în timp ce îi așteptam pe băieți, am stau de vorbă cu doi italieni care veneau dinspre Rusia la bordul unui Fiat Panda. Au ajuns până la frontiera mongolă și se întorceau în Italia. Inspirați de Mongol Rally și-au organizat propriul lor raliu, dar fără a dona mașina sau bani. Frumos și așa!

La ruşi, am avut senzația că punctul vamal este făcut doar ca să fie ceva acolo. Un mic birou, trei-patru funcționari, un mic gărduleț dincolo de care vedeam oameni care veneau de la munca câmpului. Oricum, între Kazahkstan și Rusia există o uniune vamală, multe proceduri sunt unificate.

Au urmat trei zile prin Rusia, pe traseul Rubțovsk – Barnaul – Gorno Altaisk, pe șosele foarte bune, ca să nu zic extraordinare. Am profitat din plin de ele, de vreme și de benzina foarte bună și ieftină (undeva pe la 2,80 lei/litrul) și am străbătut peste 1.000 km. Am regăsit și benzinării unde am putut plăti cu cardul, lucru care nu ni s-a mai întâmplat de prin Azerbaidjan. În Gorno Altaisk am sudat și alte două picioare ale portbagajului exterior. Săraca Miorița, trebuie să îndure o greutate destul de mare, dar din păcate avem multe de cărat și partea cea mai grea a drumului abia urmează. Am mers la un service unde un băiat ne-a sudat așa cum trebuie cele două picioare, așa că a meritat să dea un autograf pe plafonul Mioriței. Am mai plătit echivalentul a 35 de lei, o cutie de cafea Nescafe și un autocolant și am mers mai departe. Înainte să plecăm a venit un domn care ne-a întrebat ce facem și ce căutăm aici. A venit pe vremea URSS, când era tânăr, s-a căsătorit, are doi copii și casa lui e aici, în peisajul de poveste din Altai.

Nu mai știu dacă v-am spus, dar prin Kazahkstan am avut ceva probleme cu motorașul care reglează ralentiul. Sau cam așa ceva. Într-o dimineață motorul a început să facă figuri, turația ba creștea, ba scădea. În fine, după două telefoane ne-am lămurit că nu este de la alimentare, ci este ceva cu motorașul care reglează turația la ralenti. Așa e, când am scos mufa, motorul se auzea aproape normal. O să avem ceva probleme dimineața până se va încălzi motorul, dar asta e. Oricum, exact acest lucru îl voi iubi mereu la vechiile Dacii: scoți un fir și mergi mai departe. La maşinile noi ți se aprinde un beculeț la bord și trebuie să suni la service. La Gorno Altaisk am zis să punem la loc mufa cu pricina, să vedem ce se mai întâmplă. A fost bine, la ralenti motorul se auzea normal, turația era constantă. Am lăsat deci mufa la locul ei și ne-am putut continua drumul spre Mongolia la turație normală.

Respublica Altai este o republică parte a Federației Ruse, supranumită pe bună dreptate „Elveția Rusiei”. Indicatorul de pe margine a trecut oarecum neobservat și nu anunța ceea ce va urma. Drumul principal șerpuia ușor către Ongudai prin dealuri nesfârșite, iar în zare se vedeau munți înzăpeziți. Trecem de Ongudai și urcăm pe lângă râul Ciuia, iar la stânga și la dreapta vârfuri de 3.000 – 4.000 metri, acoperite de zăpadă. Au urmat ore întregi în care Miorița și noi am avut parte de un peisaj de vis: am străbătut pajiști nesfârșite la 2.000 metri pe care alergau cai sălbatici sau semi-sălbatici (unii erau însemnați), vulturi care pluteau leneși sau kilometri întregi de păduri din care ieșea câte un izvor. Aici am întâlnit și cele mai fericite văcuțe din lume. Pe cuvântul meu, nu am văzut văcuțe mai zen decât cele de aici. Din păcate nu prea am văzut oameni, aș fi dat orice pentru un pahar cu lapte  Din când în când se mai vedea pierdut undeva un mic cătun cu câteva căsuțe din lemn. Nu departe se întindea lanțul muntos Altai cu al său vârf Beluha la 4.506 metri. Tare mult mi-aș fi dorit o tură.
Dacă acum câteva zile vă spuneam de un concediu în Kîrgîzstan, vreau să adaug alături, la egalitate de puncte, Respublica Altai. Ambele merită cu prisosință locul I pentru peisajele extraordinare și nu numai. Rămâne problema distanței și a limbii ruse (mai greu cu engleza), dar merită.

Rusia, și mai ales Respublica Altai, a fost pentru noi un respiro extraordinar, mai ales după ce am traversat trei deșerturi și Miorița urma să dea piept cu renumitele drumuri mongole. Și încă ceva: nici articolul despre Kîrgîzstan și nici acesta nu sunt comandate/plătite de Oficiile de Turism ale celor două țări 