Uzbekistanul ne-a întâmpinat la vamă cu o barieră fortificată, ca pentru tancuri, și cu soldați cu kalașnikov și echipați ca de război. Funcționarii erau cam plictisiți, deloc încrâncenați, și vorbeau rusa. Asta ne-a ajutat foarte mult, căci nu am plătit nimic. Când l-am întrebat pe un vameș mai tânăr dacă sigur nu trebuie să plătim nimic, noi având experiența Turkmenistanului, când am plătit chiar şi o taxă pentru a putea ieși din vamă, ne-a spus că în Uzbekistan străinii, mai ales cei din vest, sunt bineveniți. L-am întrebat dacă pentru asigurarea obligatorie pentru mașină trebuie să dăm ceva, să nu avem probleme în caz de vreun accident. Ne-a spus că la ei, în Uzbekistan, nu sunt accidente.
De ce nu am scăpat a fost controlul amănunțit al tuturor medicamentelor pe care le cărăm după noi pentru orice eventualitate. A trebuit să desfac fiecare cutie, să se convingă că nu sunt decât niște pastile de dureri de burtă, de cap, tifon, nimic dubios. Citea de pe fiecare cutie compoziția chimică și o confrunta cu o listă.

Până la cel mai important oraș din Karapalkastan, Republica Autonomă din nordul Uzbekistanului, mai aveam vreo 60 de km. Brusc s-a schimbat peisajul: casele cu faţade din cărămidă de pământ sau roșie au porți mari și curțile în spate; animalul de tracțiune este măgărușul; pe drumuri nu vezi alte mașini decât Matiz, Cielo, care aici se numesc Nexia, și mii de Damasuri, care sunt folosite pentru orice – transport public, salvare, transport marfă, chiar și mașină de pompieri.

În Nukus am ajuns după apusul soarelui, am găsit un loc unde să dormim, la recomandarea unui localnic, o fostă fabrică care tocmai se readapta noii economii și se transforma într-un mini-hostel. Dar noi am stat într-o iurtă, aveau patru amplasate undeva în spate. S-au mirat când au văzut cât de mult ținem să dormim în iurtă și nu în camerele nou renovate. Le-am explicat că la bloc stăm toată viața.

Cu banii nu e atât de grav ca în țara vecină, Turkmenistan, adică ai de unde să scoți de pe cardurile străine, problema e unde schimbi dolarii, că de euro nu prea a auzit lumea pe aici. Cursul oficial este mare, dar nimeni nu e nebun să schimbe dolarii oficial. Cursul la negru, cel folosit de toată lumea, este de 2.850 de somi la 1 dolar. Am rezolvat problema schimbului valutar cu un karakalpakalean, proprietar de magazin de cartier. A venit cu câteva cărămizi de bani. În Uzbekistan, portofelul este inutilizabil. Cea mai mare bancnotă este cea de 1.000 somi și totul costă o mie – o sticla cu apă, o pâine.

A doua zi aveam de mers până în Muynak/Moynog, fostul port de la Marea Aral. Voiam să vedem cu ochii noștri cel mai mare dezastru natural provocat de om.