Am plecat pe la prânz de la hostelul din Istanbul în care am dormit câteva ore. Străzile erau pline de oameni care se plimbau, cărau câte ceva sau discutau cu vecinii la un ceai.Turcii sunt ospitalieri, dornici de conversație, dar și curioși. Ne întreabă în turcă cine suntem, unde mergem și privesc admirativ Dacia noastră. Noi le răspundem în română, le arătăm harta expediției, moment în care se uită neîncrezători la noi :-)

Pe drum Mioriţa a fost claxonată de autoturisme, de camioane, de motorete sau de taxiuri. Cea mai emoționantă a fost întâlnirea cu doi turci care conduceau în paralel cu noi. Ei ne zâmbeau, râdeau și vorbeau cu noi în limba lor, iar noi le răspundeam în română. Le-am dat un autocolant al expediției și am făcut poze. Înainte ca drumurile noastre să se despartă, ne-au arătat ecranul telefonului pe care scria mare: “au avut un drum frumos”…

Autostrada Istanbul – Ankara este foarte aglomerată și se circulă cu viteză ridicată. Şi pe acest drum şoferii celorlalte mașini ne-au făcut cu farurile și ne-au salutat. Le suntem simpatici, e clar, dar și amintirea Renault 12 Toros este încă vie pentru ei.

Seara s-a lăsat încet, încet peste podișul Anatoliei, am găsit un motel drăguț și ne-am pregătim să desfacem un pateu de la Scandia, dar până la urmă am ales să păstrăm conservele pentru zonele deșertice care urmează, așă că ne-am ospătat cu delicioase mâncăruri turcești: supă de linte, ardei gras umplut cu carne și orez și musaca. Toate s-au legat cu un excelent vin roșu primit de la tatăl lui Molo din Susleni.

Dimineața ne-au trezit cocoșii din spatele motelului, dar și mirosul cafelei turcești. Mai avem aproximativ 400 km până la Samsun, apoi încă vreo 300 până la Trabzon și încă 250 până la Sarpi, punctul pe unde vom intra în Georgia.