Am plecat ieri la prânz din București, după ce am stat până spre dimineaţă cu băieții de la La Hală pentru a-i face ultimile pregătiri Mioriței. Căldură mare în Capitală, la fel și pe drumul către vama Giurgiu, drum care ne-a luat cam o oră. În orașul de la Dunăre ne-am oprit la turnul cu ceas, ca să luăm un microsim de la Vodafone, pentru a putea utiliza telefonul Nokia PureView 808, telefonul cu cel mai mare număr de pixeli, 41 mp (Molo este fericit). Am rezolvat problema sim-ului în câteva minute şi, înainte să plecăm spre podul Prieteniei de peste Dunăre, a oprit lângă noi o echipă din Australia. Erau trei băieți, ca și noi. Am povestit traseele, am împărtășit impresii despre aventura obținerii vizelor, ne-am pozat şi am făcut schimb de produse tradiţionale. Noi le-am dat câte o Eugenie, biscuitul nostru, iar ei ne-au oferit un tub cu extract vegetal, de la Kraft Food Australia, sponsorul echipei australiene la Jocurile Olimpice de la Londra.

Încă din Bucureşti, pentru a evita supraîncălzirea, am mers cu electroventilatorul pornit. Mai mult, când ne-am întâlnit cu echipa australiană şi ne-am oprit, am profitat şi am deschis capota pentru a se răci mai repede – schemă pe care o vom repeta la fiecare oprire. Vrem, nu vrem, motorul se încinge foarte tare pe vremea asta, iar încărcătura mașinii este maximă. Ajungem astfel destul de des să ne oprim pentru răcirea motorului și ne gândim ca în zonele deșertice să mergem noaptea pentru a beneficia de temperaturile mai scăzute. Mi-am amintit de Faurul, care ne avertiza că la Dacie singurul lucru care nu îți va lipsi niciodată este căldura.

Am plecat împreună cu australienii spre vama Giurgiu-Ruse. Pe partea românească nu ne-a oprit niciun polițist de frontieră, doar am plătit taxa de pod, 26,70 lei, cam scump pentru un pod care are o singură bandă și arată ca acum 50 de ani. La bulgari ne-au întâmpinat echipele mixte de polițiști de frontieră care s-au amuzat când au văzut cu ce mașină călătorim, dar mai ales unde vrem să ajungem cu ea. Ne-au urat Drum Bun! și Приятен път!
Drumurile bulgărești ne-au așteptat libere, cu puține mașini. Ne-am minunat de unele modele vechi, aduse probabil din toată Europa datorită sistemulul mult mai relaxat de taxe și impozite impus de statul bulgar. Dar, chiar și așa, toată lumea întorcea capul când trecea mândră Miorița noastră. La ei circulă mai mult Lada.
Ca să ajungem mai repede la autostrada turcească din Edirne am ales varianta de drum mai rapidă, astfel din Ruse am mers spre Veliko Târnovo, Nova Zagora, Stara Zagora, Dimitrovgrad.

Avem o problemă la motor, descoperită chiar înainte de plecarea din București, se aude ca un tractoraș, se pare că unul din pistoane s-a cam supărat pe noi. A început să se simtă destul de tare, mai ales la opriri, cu motorul la ralenti… În plus, mai scapă și ceva ulei cu gaze pe la furtunul de evacuare, dar asta nu e grav. Probabil vom recurge la varianta des uzitată, să montăm un furtun mai lung, iar capătul să îl ducem undeva la scut pentru a nu murdări tot motorul.

Întrucât Dacia noastră nu are aer condiționat, mergem permanent cu cel puțin două geamuri deschise. Ne răcorim, dar există un zgomot de fond permanent și, de multe ori, noi din faţă trebuie să urlăm pentru ca Molo să audă.

La opriri, gimnastica de înviorare este obligatorie. Eu am ceva distracții cu volanul, cu pedalele sau cu ceva butoane, dar pentru Nicu și Molo spațiul mic la picioare și poziția pe scaun se simt. Aşa am descoperit că la drum lung există Dacia-lag, nu la fel de periculos ca jet-lag-ul de la avioane, dar la fel de incomod.

Înainte de intrarea în Turcia am umplut ambele rezervoare pentru a mai economisi: dacă în Bulgaria 1 litru de benzină costă la fel ca la noi, la turci ajunge undeva la 1,90 euro = 9 lei.
După un lung drum pe autostradă, ne-am cam încurcat în încâlcitul Instanbul. Eram foarte obosiţi, era vreo 5 dimineaţa, deja începea să se audă muezinul de la moschee. Am ajuns la Hotelul Sarajevo, unde sunasem pentru rezervare, dar am avut o mare supriză: după ce am apăsat de vreo cinci ori pe butonul de sonerie, a coborât un nene adormit tot şi ne-a spus că e full, nema mesta! Se crăpa de ziuă şi nu ştiam ce să facem. O variantă era să mergem mai departe, spre Samsun, dar am decis să dormim totuşi în Istanbul. Molo şi cu Nicu au intrat în numeroase hosteluri, în care turcii tastau tarifele pe calculatoare ca să le înţelegem. Eu am dus maşina în parcarea păzită de lângă Marele Bazar. Până la urmă, am reuşit să-l convingem pe un tânăr turc de la un hostel să ne mai lase din preţ, că nu vrem mare lucru, un pat şi un duş, aşa că ne-a dat cheia de la o cameră cu trei paturi care avea chiar şi aer condiţionat şi un tv mic, cu meniul presetat pe română.

La orice oprire, indiferent că a fost în România, Bulgaria sau Turcia, Dacia a trezit interesul. Oamenii se uită la ea, ne întreabă cum merge, la ce folosește plasa de pe capotă și altele. Turcii sunt cei mai optimiști: până acum nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem siguri că ajungem cu ea în Mongolia.