Am plecat spre fostul port Muynak, un drum lung de peste 200 km, numai nisip şi, pe acoperite, tufari verzi. Doar când am ajuns aproape de Muynak am început să recunoaştem că aici a fost odată un port la mare. Dar nici urmă de apă, nici măcar la orizont nu se vedea nimic.
Din ghidul pe care-l avem la noi știam că există un hotel, unde a stat și Mihai Barbu în 2009, dar mai scria și de o gazdă. Aveam numele, adresa și un telefon. Pe cine nu am întrebat nu prea știau nici de stradă și nici gazdă. Doar un bărbat și-a amintit că numele pe care-l căutam noi este al unui băiat al pictoriței, așa cum o știe toată lumea pe Rosa, cea care lucra la Casa de Cultură. Nu mai lucrează de mulți ani. Şi nici pescari nu mai sunt în Muynak.
Am găsit casa cu ajutorul unui taximetrist particular, care ne-a condus cu Moskviciul lui (în comparație cu Nukusul, unde mașina poporului este Matizul, aici toata lumea are Moskvici) până în zona aerodromului vechi, pe o stradă mai retrasă și foarte prăfuită. Ne-a întâmpinat pictorița, care l-a chemat pe fiul ei, un bărbat nu foarte înalt, tuns zero, dezbrăcat până la brâu, care trebăluia prin spatele casei joase, aşa cum sunt mai toate din Muynak. Știa engleza, aveam să aflăm mai târziu că este profesor de engleză la şcoala din localitate, am încercat să negociem, dar nu a lăsat mult din preţ. Era obişnuit cu unii ca noi, în ultimele săptămâni au trecut zeci de oameni prin casa lor. Era deja târziu, aşa că ne-a arătat camera unde erau saltele şi cearşafuri întinse pe jos. Dincolo de Marea Caspică nu prea am văzut mobilă prin casele oamenilor, lumea mănâncă, stă şi doarme pe jos. Poate şi din comoditate, poate şi din cauză că e mai răcoare pe jos.

A doua zi, ne-am trezit pe la ora 8 și ne-am așezat la masă cu Makhmudjian, gazda noastră. Discuțiile de la micul dejun au gravitat în jurul vieții lor după dezastrul Mării Aral. Este foarte greu, practic
toată activitatea din Muynak se desfășura în jurul pescuitului. Încet, încet, viața lor s-a schimbat:
Marea Aral se retrăgea și se îndepărta din ce în ce mai mult de ceea ce odinioară era cel mai mare
port al Uzbekistanului, Muynak. Cele două-trei lacuri cu apă dulce din jurul localității nu puteau asigura
necesarul de resurse pentru oameni, așă că au început să plece către alte locuri, în Kazahstan sau în Rusia.Retragerea apei a adus cu ea și alte necazuri: clima a început să se schimbe, verile au devenit mai
călduroase și mai prăfoase, iar iernile mai friguroase. Vara temperatura obișnuită depășește 40 de
grade, iar iarna minima poate ajunge și la -30. Furtunile de nisip stârnite din senin poartă praful la
mii de kilometri distanță. Uscăciunea este la ea acasă, cele două deșerturi, Kyzyl Kum și Kara Kum din
Republica Qaraqalpaqstan (Qaraqalpaqstan Respublikası), avansează încet, dar sigur.

Ne-am luat rămas bun de la gazdă și am mers la monumentul Mării Aral. Pe un mic promontoriu se
află monumentul pe care este pictat conturul Mării Aral în 1960 și acum în 2012. Diferența este
incredibilă, sunt două lumi diferite. Ne-am întâlnit cu un localnic care ne-a spus că acum 40 de ani, pe când era copil, făcea baie aici, exact în acest loc. Aici, unde acum este doar nisip…

Câteva afișe pe care sunt postate imagini din satelit ale Mării Aral arată cronologia dezastrului. La
baza promontoriului, acolo unde odinioară era apă, au fost aliniate acum câțiva ani câteva schelete
de vapoare și acum acestea constituie singura atracție a zonei. Încă de la intrare am fost surprinși
de semnul de la intrarea în localitate: pești, pescăruși, pelicani. Muynak, portul fără vapoare. Alte
câteva sute de vapoare eșuate în diverse puncte ale fostei Mări Aral au fost demontate și valorificate. O lume întreagă s-a prăbușit în decursul a două-trei generații și nimeni nu a făcut nimic pentru a
schimba acest lucru.

A venit către mine un tip din Suedia care a petrecut noaptea trecută la malul Mării Aral. Îmi spune că a
mers spre nord aproape 200 de kilometri împreună cu un ghid local care odinioară era pescar și ne-a
arătat imagini cu valurile mării. Imagini care nouă ni se par obișnuite, dar care pentru oamenii
locului sunt dureroase. Totul în Muynak amintește de Marea Aral: desenele din case, fotografiile cu
oameni la malul mării.

Ce s-a întâmplat cu marea puteţi vedea aici.