Aşa cum povestea Iulian, Baku are o parte veche, o parte nouă şi una construită de Uniunea Sovietică. Noi am stat în centrul vechi al oraşului. Sâmbătă, fiind zi de odihnă, atât pentru noi cât și pentru Miorița, ne-am plimbat pe străzile din orașul vechi, unde oamenii stau în căsuțe vechi și toți vecinii se cunosc.
Acolo am găsit magazine mai de cartier, cârciumioare. Pentru că oraşul este pe un deal, am luat-o în sus şi am văzut la un moment dat un magazin pe care era scris ceva în azeră – am înţeles mai târziu că scria dulciuri – şi am recunoscut Iran, Uzbekistan, Rusia, Turcia, Azerbaidjan. Când am intrat, am văzut pe doi pereţi numai cutii cu bomboane de toate felurile, din toate ţările din jur. Mai în spate era o altă zonă de rafturi, unde aveau ce vrei şi ce nu vrei în materie de fructe uscate: dude uscate, cel puţin zece feluri de curmale uscate, petale de trandafir uscate, mere, mere umplute cu prune, orice şi mai mult de atât. Interesant este că aveau şi borcane de dulceaţă făcută în casă: de nuci, de lămâiţe, de rodii mici. Patronul ne-a dat să gustăm din ce doream, aproape că nu mai voiam să ieşim din magazin.
Ne-am oprit la timp. Azerbaidjanul este prima ţară din cele în care am ajuns până acum unde euro este mai slab ca moneda naţională. Când am schimbat 20 de euro şi am primit numai 19 manaţi am rămas cam miraţi.

După ce am ieşit din magazinul tuturor dulciurilor care s-au inventat până acum, am decis să mergem mai departe prin cartierul vechi. Pe o parte şi pe alta a străduţei au apărut case cu curţi mari, dar dacă treceai de porţile curţilor apărea un alt univers: scări, mese, scaune, copii mici care alergau, rufe la uscat. Ca o paranteză, acest oraş nu are câini vagabonzi, dar are pisici. Pisici mici. Urcând am văzut într-un intrând o doamnă acoperită care bătea nişte lână. Am întrebat-o ce face, iar după un minut ne povestea viaţa ei şi a familiei ei. Bătea lâna din plăpumi pe care o reutilizează: o spală, o bate pentru a fi afânată şi o pune din nou în plăpumi. Ea face parte dintr-o familie mixtă, fiind din Daghestan, căsătorită cu un azer. Fata lor, o caucaziană frumoasă de 24 de ani, spunea despre ea că este metisă.

Nu numai doamna din Dagestan ne-a invitat în curtea ei, ci mai toţi oamenii din cartierul vechi. O altă femeie azeră, care avea fotografia preşedintelui lor, Ilham Aliev, pusă pe telefon, săruta imaginea şi ne spunea că preşedintele face blocuri, face oraşul nou, ne-a spus să nu mai mergem prin cartierul acesta vechi, ci mai jos, unde este cartierul nou, unde totul a fost distrus şi preşedintele lor a construit blocuri cu multe etaje şi clădiri noi. În general, femeile din Azerbaidjan stau acasă, muncesc şi au grijă de copii. Ea avea “doar” şapte băieţi.

Am lăsat în urmă cartierul vechi, pe bărbaţii care spre seară ieşeau în faţa caselor şi jucau nard, un fel de remmy. Toate străduţele cu case vechi miroseau puternic a ceai făcut în samovare din metal încălzite cu lemne. Oamenii făceau ceai în stradă şi toată familia stătea la poartă cu o ceaşcă în mână.

Acum ne aşteaptă Turkmenistanul, de partea cealaltă a mării Caspice.