Arhiva autorului
Oda Mioriţei, varianta Dacioţilor
Misiunea a fost îndeplinită. Cu succes. Ar trebui să mă bucur, și o fac, dar bucuria asta are și un gust amar. Aș fi putut încheia cu un simplu “Mulțumesc”, alături de numele celor care merită. Mi-ați fost alături la bine, mi se pare corect să fim împreună și de partea cealaltă a scutului. Aceste gânduri nu sunt adresate celor care cred că o mașină, mai ales românească = Dacia, este doar un ansamblu de metal cu motor și patru roți. Desigur, alături de aer condiționat, piele, dvd și sistem audio cu cât mai multe boxe. Nu mă adresez nici celor care ne-au dat replici de genul: “doar nu îți faci tu vacanța pe banii mei”. Ar fi nedrept să îi uit mai ales pe cei care nu ne-au răspuns la telefon/mail și nu au avut bunul simț să ne spună “nu pot acum, poate data viitoare”. Voi cei menţionaţi...
Văcuțele elvețiene? Caii americani a la Marlboro? Spasiba, avem aici Republica Altai!
Am rămas puțin în urmă cu peripețiile de pe drum, puțină înțelegere însă E greu să și conducem, să mai meșterim pe la Dacie și să mai găsim și net. Iată totuși ce avem de povestit despre Rusia, ultima frontieră înainte de Mongolia. Dar, mai este ceva de spus și din Kazahstan, mai exact despre orașul Semey sau Semipalatinsk, așa cum era el cunoscut pe vremea URSS. Din păcate, renumele său este legat de poligonul de testări nucleare aflat la aproximativ 100 km vest de oraș. Nu am ajuns la el, întrucât eram contra-cronometru, dar ne-am oprit puțin în oraș. Am văzut clădiri vechi de peste o sută de ani, construite din lemn, ceva blocuri și clădiri comuniste, dar și câteva monumente interesante. Dacă ajungeți prin zonă trebuie neapărat să vedeți parcul cu cele 13 statui ale lui Lenin, precum și monumentul „Stronger than death”, închinat celor care și-au...
Kîrgîzstan: destinația pentru următorul concediu
Dacă vreți o recomandare pentru următorul concediu, lăsați deoparte low-cost-urile și mergeți la Ambasada Kazahstanului din București de unde puteți obține o viză de Kîrgîzstan: peisaje de vis, creste înzăpezite, rafting, ciclism în munți, fructe proaspete, oameni curioși și ospitalieri. Sunt convins că pentru mulți sună aiurea, dar cei câțiva care îmi veți urma sfatul sigur îmi veți da la un moment dat un e-mail de mulțumire. După ce am oprit după oraşul Osh, dimineața ne-am trezit cu greu. Toată noaptea au trecut pe lângă noi camioane. Eram entuziasmaţi, Miorița urma să ajungă la cea mai mare înălțime din viața ei. Mă simţeam oarecum ciudat că eu eram la volan și o conduceam. Mă gândeam că îi voi simți vibrațiile, opririle, ezitările. Drumul a fost foarte bun, incredibil de bun: munți în stânga și în dreapta, ulii care zburau deasupra noastră și creste cu zăpadă. Superb! La 3.185 metri este...
Kîrgîzstan, în sfârşit munţi, după un deşert interminabil
De la intrare și până la ieșire, Kîrgîzstanul nu ne-a dezamăgit deloc, ba din contră. Ne-am așezat cuminţei la coadă pentru a ieși din Uzbekistan. După câteva minute am auzit pe cineva care ne-a întreabat “Ce faci?” Era un domn uscățel, tot numai zâmbet. România? Daaaa! București? Da, dar tu de unde ești? Din Kîrgîstan. ?*@!! Păi cum de știi română? Păi am o gagică din România. A fost plăcut să auzi pe cineva vorbind româna şi care are o părere mai mult decât bună despre țara noastră și românce. Sunt de acord cu el Molo a făcut ce a făcut și a venit cu ceva fructe așezate pe o frunză de viță-de-vie. Niște smochine albe, ne-a spus el. Albe? Vrei să spui mai puțin coapte. Nu, e alt soi, alb. Păi și de unde le ai? Păi uite le vinde femeia aceea. Cere 1.000 som pentru şase bucăți, dar...
Khiva, Bukhara, Samarkand
După ce am văzut cu ochii noștri cel mai mare dezastru natural provocat de om, Marea Aral, am coborât spre sudul Uzbekistanului către vestitele oraşe antice de pe Drumul Mătăsii: Khiva/Xiva, Bukhara/Buxoro și Samarkand/Samarqand. Aveam de trecut prin desertul Kyzylkum și pe drumuri nu prea bune, așa cum ne-au zis oamenii din Nukus. Ne așteptam la drumuri proaste, dar nu ne-am imaginat niciodată că am mai putea găsi drumuri la fel de distruse ca în Turkmenistan. Până la Khiva, cetate datând din secolul al VIII-lea și care a cunoscut maxima înflorire în secolele X-XIV, am ajuns relativ bine, mergând de-a lungul râului Amur Darya. Am ajuns în oraș când deja era noapte și, ca de obicei, Miorița noastră făcea ca mai toţi bărbații să întoarcă capul după ea și chiar să ne claxoneze și să ne invite la taclale: de unde suntem, unde mergem și tot așa. Întrebând unde e...
Portul fără vapoare. Marea Aral.
Am plecat spre fostul port Muynak, un drum lung de peste 200 km, numai nisip şi, pe acoperite, tufari verzi. Doar când am ajuns aproape de Muynak am început să recunoaştem că aici a fost odată un port la mare. Dar nici urmă de apă, nici măcar la orizont nu se vedea nimic. Din ghidul pe care-l avem la noi știam că există un hotel, unde a stat și Mihai Barbu în 2009, dar mai scria și de o gazdă. Aveam numele, adresa și un telefon. Pe cine nu am întrebat nu prea știau nici de stradă și nici gazdă. Doar un bărbat și-a amintit că numele pe care-l căutam noi este al unui băiat al pictoriței, așa cum o știe toată lumea pe Rosa, cea care lucra la Casa de Cultură. Nu mai lucrează de mulți ani. Şi nici pescari nu mai sunt în Muynak. Am găsit casa cu...
În Turkmenistan nu poţi scoate bani de pe carduri străine
Am plecat spre Așgabat pe la ora 9 dimineața. Aveam de străbătut peste 500 de kilometri, inclusiv prin deşert, și se anunța o zi toridă. Am avansat rapid și, după aproximativ o oră, am ajuns în Balkanabat, unde ne-am oprit pentru a face rost de bani turkmeni. Am găsit zona cu băncile, Molo s-a dus să scoată bani, iar eu cu Nicu ne-am apucat să schimbăm filtrul de aer. Dar surpriză: Molo nu a fost primit în bancă în sandale. Un funcționar i-a cerut să își cumpere pantofi și apoi să se întoarcă. A mai încercat apoi și la celelalte două bănci și a revenit cu două vești: una bună și una proastă. Cea bună, a fost primit în bancă în sandale, iar cea proastă, nu putem scoate bani de la ATM sau de la ghișeu, întrucât băncile din Turkmenistan nu pot lucra cu carduri străine, chiar emise sub sigla...
Turkmenistan – 50 de ghișee într-o singură vamă
În vama turkmenă, la ora 9.00, pașapoartele au fost strânse de un ofițer turkmen, care ne-a făcut semn să așteptăm. Am fost împărțiți în două grupe: cei care au deja viză, printre care și noi, și cei care au doar scrisoarea de invitație și trebuie să obțină viza în vamă. Apoi au început discuțiile între noi și autorități și am constatat din nou că limba rusa este la ea acasă și Molo este singurul din tot grupul care o vorbește. În clădirea vămii am fost chemați în grupuri mici, pe mașini, la un ghișeu unde ne-a fost verificată identitatea și valabilitatea vizei emise la București. Fiecare a primit câte două formulare, declarația vamală, în engleză, cu rubricile obișnuite. Le-am completat, un tip le-a strâns pe toate și le-a dat unui ofițer. Mai departe, la un alt ghișeu, am plătit o taxă de intrare în Turkmenistan în valoare de 10 dolari...
Baku, cu oamenii lui prietenoşi, se pregăteşte de JO2020
Suntem de trei zile în Baku. Inițial trebuia să stăm doar două zile și o noapte, dar destinul a vrut să ne ofere mai mult decât ne așteptam. Deși mulți am aflat despre Baku, capitala Azerbaijanului, cu prilejul recentei ediții a Eurovisionului, sunt convins că aceste însemnări vor aduce ceva nou și sper că veți dori să ajungeți aici. Experiența azeră nu a început prea plăcut. Dacă ajungeam cu zece minute mai devreme în vamă, reușeam să trecem fără probleme și nu mai așteptam zece ore. Vizita la Gobustan, la vulcanii noroioși, ne-a adus din nou zâmbetul pe buze. Ne-am îndreptat voioși spre Baku, pe o autostradă din ce în ce mai aglomerată. Mulţi şoferi ne făceau semne de prietenie, ne salutau cu farurile sau ne claxonau. Cel mai haios a fost un proprietar de Mercedes-Benz clasa C, care ne tot făcea semne către portbagaj. Am tras pe dreapta cu...
Suferim de Dacia-lag, dar nu ne lipseşte căldura
Am plecat ieri la prânz din București, după ce am stat până spre dimineaţă cu băieții de la La Hală pentru a-i face ultimile pregătiri Mioriței. Căldură mare în Capitală, la fel și pe drumul către vama Giurgiu, drum care ne-a luat cam o oră. În orașul de la Dunăre ne-am oprit la turnul cu ceas, ca să luăm un microsim de la Vodafone, pentru a putea utiliza telefonul Nokia PureView 808, telefonul cu cel mai mare număr de pixeli, 41 mp (Molo este fericit). Am rezolvat problema sim-ului în câteva minute şi, înainte să plecăm spre podul Prieteniei de peste Dunăre, a oprit lângă noi o echipă din Australia. Erau trei băieți, ca și noi. Am povestit traseele, am împărtășit impresii despre aventura obținerii vizelor, ne-am pozat şi am făcut schimb de produse tradiţionale. Noi le-am dat câte o Eugenie, biscuitul nostru, iar ei ne-au oferit un tub cu...
Prima mea Dacie
Am prins și m-am deprins cu Dacia încă de când eram copil, de la începutul anilor ‘80. Deşi eram mic nu pot uita singura mașina care circula pe șoselele patriei noastre socialiste. Daciile erau teoretic identice, dar nu găseai două la fel. Chiar dacă erau cumpărate în același timp, cu banii depuși la CEC, aveau aceeași culoare şi numere de înmatriculare consecutive, era ceva diferit la ele. Luftul de la ușa față nu era la fel cu cel de la mașina vecinului de bloc. Chederul de la portbagaj era mai scurt sau mai lung. Şi multe altele. Mai erau Daciile galbene tip taxi, cu pătrățele negre și telefon 953 vopsit direct pe tablă. Într-o seară de toamnă, în 1985, mă întorceam din Vama Veche, pe vremea când din 2 Mai ți se cerea buletinul ca să treci mai departe către una din puținele gazde. La Gara de Nord era plin...
Cum să pregătim Mioriţa de drum?
Ce ar trebui făcut la o Dacie pentru un drum între 15.000 şi 18.000 de kilometri în condițiile cele mai extreme: de la autostrăzi la macadam, de la căldura deșertului la 0 grade în pasurile de la 4.500 de metri altitudine, cu praf, benzină cumpărată din diverse locuri de pe marginea drumului și cu mecanici amatori la bord? Pe la noi pe aici nu e bai, dacă pică ceva la Dacie găsești service-uri și piese la tot drumul. Mulți ne-au spus să înlocuim diverse piese cu altele mai bune, mai solide. De exemplu, să mai înălțăm maşina un pic, să îi punem anumite amortizoare, să îi punem carburatoare… Ne-ar fi costat destul de mult, mai ales piesele, dar pe lângă asta, Miorița nu ar mai fi fost Dacia. De ce să facem schimbările astea unei Dacii clasice, când maşina asta a demonstrat de zeci de ani că face faţă tuturor...
