Misiunea a fost îndeplinită. Cu succes. Ar trebui să mă bucur, și o fac, dar bucuria asta are și un gust amar. Aș fi putut încheia cu un simplu “Mulțumesc”, alături de numele celor care merită. Mi-ați fost alături la bine, mi se pare corect să fim împreună și de partea cealaltă a scutului. Aceste gânduri nu sunt adresate celor care cred că o mașină, mai ales românească = Dacia, este doar un ansamblu de metal cu motor și patru roți. Desigur, alături de aer condiționat, piele, dvd și sistem audio cu cât mai multe boxe. Nu mă adresez nici celor care ne-au dat replici de genul: “doar nu îți faci tu vacanța pe banii mei”. Ar fi nedrept să îi uit mai ales pe cei care nu ne-au răspuns la telefon/mail și nu au avut bunul simț să ne spună “nu pot acum, poate data viitoare”. Voi cei menţionaţi...
Am rămas puțin în urmă cu peripețiile de pe drum, puțină înțelegere însă E greu să și conducem, să mai meșterim pe la Dacie și să mai găsim și net. Iată totuși ce avem de povestit despre Rusia, ultima frontieră înainte de Mongolia. Dar, mai este ceva de spus și din Kazahstan, mai exact despre orașul Semey sau Semipalatinsk, așa cum era el cunoscut pe vremea URSS. Din păcate, renumele său este legat de poligonul de testări nucleare aflat la aproximativ 100 km vest de oraș. Nu am ajuns la el, întrucât eram contra-cronometru, dar ne-am oprit puțin în oraș. Am văzut clădiri vechi de peste o sută de ani, construite din lemn, ceva blocuri și clădiri comuniste, dar și câteva monumente interesante. Dacă ajungeți prin zonă trebuie neapărat să vedeți parcul cu cele 13 statui ale lui Lenin, precum și monumentul „Stronger than death”, închinat celor care și-au...
Pe un apus de soare de poveste, printre crestele albe cu zăpadă ale munţilor Altai, am ajuns, în urmă cu două seri, la gardul cu sârmă ghimpată de la punctul de frontieră Tașanta din Republica Altai, Rusia. Încă de la un post de control aflat cu câţiva kilometri înainte ne-au spus că e închis, aşa că ne-am întors sub un deal, unde mai erau două maşini, una de Mongol Rally şi alta cu o familie care călătoreşte din luna mai. Am campat acolo, iar imediat după apusul soarelui s-a lăsat un frigggg. Am făcut câte o supă la plic, ne-am mai încălzit cu o ţuică, cu un gin de la o echipă de americani şi apoi ne-am băgat în saci, că era frig rău şi bătea vântul. În Republica Altai trăiesc oameni de naţionalitate altai, budişti, dar în acel sat de graniţă şi în câteva din apropiere sunt kazahi. De...
Dacă vreți o recomandare pentru următorul concediu, lăsați deoparte low-cost-urile și mergeți la Ambasada Kazahstanului din București de unde puteți obține o viză de Kîrgîzstan: peisaje de vis, creste înzăpezite, rafting, ciclism în munți, fructe proaspete, oameni curioși și ospitalieri. Sunt convins că pentru mulți sună aiurea, dar cei câțiva care îmi veți urma sfatul sigur îmi veți da la un moment dat un e-mail de mulțumire. După ce am oprit după oraşul Osh, dimineața ne-am trezit cu greu. Toată noaptea au trecut pe lângă noi camioane. Eram entuziasmaţi, Miorița urma să ajungă la cea mai mare înălțime din viața ei. Mă simţeam oarecum ciudat că eu eram la volan și o conduceam. Mă gândeam că îi voi simți vibrațiile, opririle, ezitările. Drumul a fost foarte bun, incredibil de bun: munți în stânga și în dreapta, ulii care zburau deasupra noastră și creste cu zăpadă. Superb! La 3.185 metri este...
De la intrare și până la ieșire, Kîrgîzstanul nu ne-a dezamăgit deloc, ba din contră. Ne-am așezat cuminţei la coadă pentru a ieși din Uzbekistan. După câteva minute am auzit pe cineva care ne-a întreabat “Ce faci?” Era un domn uscățel, tot numai zâmbet. România? Daaaa! București? Da, dar tu de unde ești? Din Kîrgîstan. ?*@!! Păi cum de știi română? Păi am o gagică din România. A fost plăcut să auzi pe cineva vorbind româna şi care are o părere mai mult decât bună despre țara noastră și românce. Sunt de acord cu el Molo a făcut ce a făcut și a venit cu ceva fructe așezate pe o frunză de viță-de-vie. Niște smochine albe, ne-a spus el. Albe? Vrei să spui mai puțin coapte. Nu, e alt soi, alb. Păi și de unde le ai? Păi uite le vinde femeia aceea. Cere 1.000 som pentru şase bucăți, dar...
După ce am văzut cu ochii noștri cel mai mare dezastru natural provocat de om, Marea Aral, am coborât spre sudul Uzbekistanului către vestitele oraşe antice de pe Drumul Mătăsii: Khiva/Xiva, Bukhara/Buxoro și Samarkand/Samarqand. Aveam de trecut prin desertul Kyzylkum și pe drumuri nu prea bune, așa cum ne-au zis oamenii din Nukus. Ne așteptam la drumuri proaste, dar nu ne-am imaginat niciodată că am mai putea găsi drumuri la fel de distruse ca în Turkmenistan. Până la Khiva, cetate datând din secolul al VIII-lea și care a cunoscut maxima înflorire în secolele X-XIV, am ajuns relativ bine, mergând de-a lungul râului Amur Darya. Am ajuns în oraș când deja era noapte și, ca de obicei, Miorița noastră făcea ca mai toţi bărbații să întoarcă capul după ea și chiar să ne claxoneze și să ne invite la taclale: de unde suntem, unde mergem și tot așa. Întrebând unde e...
Am plecat spre fostul port Muynak, un drum lung de peste 200 km, numai nisip şi, pe acoperite, tufari verzi. Doar când am ajuns aproape de Muynak am început să recunoaştem că aici a fost odată un port la mare. Dar nici urmă de apă, nici măcar la orizont nu se vedea nimic. Din ghidul pe care-l avem la noi știam că există un hotel, unde a stat și Mihai Barbu în 2009, dar mai scria și de o gazdă. Aveam numele, adresa și un telefon. Pe cine nu am întrebat nu prea știau nici de stradă și nici gazdă. Doar un bărbat și-a amintit că numele pe care-l căutam noi este al unui băiat al pictoriței, așa cum o știe toată lumea pe Rosa, cea care lucra la Casa de Cultură. Nu mai lucrează de mulți ani. Şi nici pescari nu mai sunt în Muynak. Am găsit casa cu...
Uzbekistanul ne-a întâmpinat la vamă cu o barieră fortificată, ca pentru tancuri, și cu soldați cu kalașnikov și echipați ca de război. Funcționarii erau cam plictisiți, deloc încrâncenați, și vorbeau rusa. Asta ne-a ajutat foarte mult, căci nu am plătit nimic. Când l-am întrebat pe un vameș mai tânăr dacă sigur nu trebuie să plătim nimic, noi având experiența Turkmenistanului, când am plătit chiar şi o taxă pentru a putea ieși din vamă, ne-a spus că în Uzbekistan străinii, mai ales cei din vest, sunt bineveniți. L-am întrebat dacă pentru asigurarea obligatorie pentru mașină trebuie să dăm ceva, să nu avem probleme în caz de vreun accident. Ne-a spus că la ei, în Uzbekistan, nu sunt accidente. De ce nu am scăpat a fost controlul amănunțit al tuturor medicamentelor pe care le cărăm după noi pentru orice eventualitate. A trebuit să desfac fiecare cutie, să se convingă că nu sunt...
Drumul de la Aşgabat până la graniţa cu Uzbekistanul trece prin deşertul Karakum. Am făcut drumul ăsta în două zile, cu o noapte de stat la Derweze: o gaură de 100 de metri diametru cu o adâncime de 20 de metri numită poarta Iadului, în locul localităţii dispărute Darvaza. Nu este un crater natural, ci rezultatul unor prospectări sovietice nereuşite la începutul anilor 70. Punga de gaz arde din 1971 şi a fost aprinsă de nişte geologi sovietici cu scopul de a consuma gazul într-o săptămână. Incendiul durează de atunci. La crater se poate ajunge numai cu maşini 4×4, aşa că ne-am înţeles cu un cioban care era dotat cu o astfel de maşină, am lăsat Mioriţa la el la stână, lângă iurta în care stă cu soţia şi cei doi băieţi, şi ne-a dus până la poarta Iadului. Acolo am avut parte de un spectacol magnific, am stat câteva...
Am plecat spre Așgabat pe la ora 9 dimineața. Aveam de străbătut peste 500 de kilometri, inclusiv prin deşert, și se anunța o zi toridă. Am avansat rapid și, după aproximativ o oră, am ajuns în Balkanabat, unde ne-am oprit pentru a face rost de bani turkmeni. Am găsit zona cu băncile, Molo s-a dus să scoată bani, iar eu cu Nicu ne-am apucat să schimbăm filtrul de aer. Dar surpriză: Molo nu a fost primit în bancă în sandale. Un funcționar i-a cerut să își cumpere pantofi și apoi să se întoarcă. A mai încercat apoi și la celelalte două bănci și a revenit cu două vești: una bună și una proastă. Cea bună, a fost primit în bancă în sandale, iar cea proastă, nu putem scoate bani de la ATM sau de la ghișeu, întrucât băncile din Turkmenistan nu pot lucra cu carduri străine, chiar emise sub sigla...
În vama turkmenă, la ora 9.00, pașapoartele au fost strânse de un ofițer turkmen, care ne-a făcut semn să așteptăm. Am fost împărțiți în două grupe: cei care au deja viză, printre care și noi, și cei care au doar scrisoarea de invitație și trebuie să obțină viza în vamă. Apoi au început discuțiile între noi și autorități și am constatat din nou că limba rusa este la ea acasă și Molo este singurul din tot grupul care o vorbește. În clădirea vămii am fost chemați în grupuri mici, pe mașini, la un ghișeu unde ne-a fost verificată identitatea și valabilitatea vizei emise la București. Fiecare a primit câte două formulare, declarația vamală, în engleză, cu rubricile obișnuite. Le-am completat, un tip le-a strâns pe toate și le-a dat unui ofițer. Mai departe, la un alt ghișeu, am plătit o taxă de intrare în Turkmenistan în valoare de 10 dolari...
Chiar a doua zi după ce am ajuns în Baku, capitala Azerbaidjanului, am fost cu un băiat de la hotel să căutam portul de unde pleacă feribotul către Turkmenistan. Acolo am dat peste un tip tânăr, nu foarte înalt, cu o faţă smolită şi rotundă, cu ochii mici şi negri. Se uita la noi, ne studia. Era dotat cu un telefon cu tastatură qwerty şi avea mereu o cască în ureche. Primea şi dădea telefoane încontinuu. Sau asta voia să arate… Mi s-a părut cam ciudat, dar l-am întrebat dacă ştie de vreun bac. Imediat mi-am dat seama că am dat peste cine trebuia. A zis că va primi informaţii despre feribot mai târziu. Noi voiam să mai stăm o zi în Baku, aşa că am stabilit să venim a doua zi să întrebăm. A doua zi, duminică, era linişte totală în port. Nici urmă de Ismail (aşa-l chema pe...