După ce am văzut cu ochii noștri cel mai mare dezastru natural provocat de om, Marea Aral, am coborât spre sudul Uzbekistanului către vestitele oraşe antice de pe Drumul Mătăsii: Khiva/Xiva, Bukhara/Buxoro și Samarkand/Samarqand. Aveam de trecut prin desertul Kyzylkum și pe drumuri nu prea bune, așa cum ne-au
zis oamenii din Nukus. Ne așteptam la drumuri proaste, dar nu ne-am imaginat niciodată că am mai putea găsi drumuri la fel de distruse ca în Turkmenistan.

Până la Khiva, cetate datând din secolul al VIII-lea și care a cunoscut maxima înflorire în secolele X-XIV, am ajuns relativ bine, mergând de-a lungul râului Amur Darya. Am ajuns în oraș când deja era noapte și, ca de obicei, Miorița noastră făcea ca mai toţi bărbații să întoarcă capul după ea și chiar să ne claxoneze și să ne invite la taclale: de unde suntem, unde mergem și tot așa.
Întrebând unde e oraşul vechi, un şofer care conducea un Nexia, maşina clasică a uzbekului, ne-a făcut semn să-l urmăm. Am ajuns la porţile cetății cu ziduri groase de culoarea pământului și cu o intrare îngustă pe sub o arcadă. Credeam ca ne vom opri lângă ea, dar nu: uzbekul s-a strecurat înăuntru și noi după el. Așa am ajuns în fața casei lui, unde ne-a spus că lucrează la o companie de turism, că ne-ar lua cu mare drag la el în casă, dar că nu poate din cauza vecinilor “binevoitori”. Ei sunt cei care l-au turnat la miliție și la autoritatea pentru turism că le fură turiștii. Asa că ne-a îndrumat către un hostel din apropiere care s-a dovedit a fi un loc foarte plăcut. O clădire în stil arab, cu două niveluri, curte interioară acoperită și porți din lemn sculptat. Spații generoase, internet de viteză mică, mic dejun inclus, totul la un tarif mai mult decât decent: 10 dolari de persoană.

Am lăsat descoperirea vechiului oraș pentru a doua zi dimineață, când am rămas uimiţi. Totul, de la fiecare geam din lemn până la Kuhna Ark și minaretul Kalta Minor, era integrat perfect în circuitul turistic. Da, acest lucru este unul dintre cele mai puțin plăcute. Este un oraş invadat de turiști, mai ales în această perioadă. Și localnicii înțeleg asta foarte bine și încearcă să profite la maxim: peste tot unde vrei să intri, într-un muzeu, într-o medressa, să urci într-un turn sau pur și simplu să vezi o curte interioară, trebuie să plătești. Există și varianta de a cumpăra un bilet pentru întreaga cetate, dar noi am preferat să ne pierdem pe străduțele micuțe și să stăm la taifas cu vânzătorii de suveniruri.

Am plecat după-amiază către Bukhara și drumul A-380 părea că va fi în regulă și că vom ajunge spre miezul nopții. Ne-am înșelat rău de tot, după o oră și ceva am crezut că suntem în Turkmenistan: asfalt decopertat, nisip, cratere cât cuprinde. Am mers cu treapta 1, rareori a doua. TIR-urile păreau că se rup, doar câteva mașini de teren mergeau ceva mai repede. Au urmat câteva ore de coșmar și undeva pe la zece seara am ajuns la o porțiune mai bună. Am mai mers încă o oră și apoi am dormit la un popas sub cerul liber. În parcare erau şi câteva TIR-uri rusești care duceau mâncare soldaților americani din Afganistan ;-) .

A doua zi ne-am trezit, am mâncat un pepene roșu și am purces la drum către Bukhara. În trei ore am ajuns și am luat cetatea la pas. Toate monumentele sunt bine conservate și este o plăcere să le vezi și să le afli povestea. Nu am avut prea mult timp la dispoziție, așa că ne-am urcat iarăşi în mașină către Samarkand. Ca de obicei, am ajuns mult după lăsarea întunericului și am început căutarea unui loc de cazare.

A doua zi am rezervat câteva ore pentru mici reparații la mașină și o scurtă plimbare prin oraș. De asemenea, am petrecut ceva timp pentru a afla informaţii despre Tadjikistan și Pamir, dar am aflat că granița internă cu Pamirul este închisă și nu vom putea sub nicio formă să străbatem Pamir Highway… Situația este destul de încordată, o graniță pe unde acum două zile au trecut alte echipaje Mongol Rally era închisă. Cu mare părere de rău am mutat compasul către Tașkent, Valea Fergana și apoi Osh, în Kyrgystan.

În Taşkent am schimbat rulmenții la roata stângă față, uleiul, filtrul de ulei și am suflat filtrul de aer. Dacă tot am umblat la roți, ne-am gândit să schimbăm și plăcuțele de frână. După tot drumul, Miorița noastră merita din plin o mică ședință de înfrumusețare.

A doua zi am mers prin Valea Fergana, zona cea mai industrializată și, în același timp, grânarul țării. Este incredibilă trecerea de la deșert la câmpii și dealuri cultivate, pomi fructiferi și munți de 2.000-3.000 de metri. Din păcate, în ultimii ani Valea Fergana a fost și teatrul unor lupte interne, așa că la intrare a trebuit să ne înregistrăm la un post de poliție. Pe drumul către Andijan am primit doi pepeni dintr-o Volgă.

Cineva de acasă ne întreba ce facem de fapt în fiecare zi. Păi conducem destul de mult și cred că 1-2 ore le petrecem cu localnicii (mai ales copii și polițiști). Molo le dă detalii despre expediția noastră, despre România, facem poze, le dăm autocolante și tot așa. Acum suntem în Kazahstan.