Cum a fost și ce va fi.

2014 a început cu multe gânduri, hărți și calcule. Majoritatea au rămas în București, puține și-au găsit locul în ceea ce avea să fie de fapt 2014.

Prieteni mai vechi sau mai noi, mai cunoscuți sau mai puțin, vor să știe ce și cum a fost. Nici eu nu prea știu, încerc să aflu. Știu însă ce va fi.

Aventura pe două roți s-a dus și eram “dator cu o încheiere”. Nu am să fac aici o listă cu lucrurile petrecute sau învățate, deși aș avea material destul. Va fi timp și pentru asta, poate, în lungile nopți de iarnă.

Firește, au fost cele mai intense zile din viața mea. Zile care s-au dus repede, în șaua bicicletei, printre casele oamenilor sau în singurătatea munților. Trecând granițe în aceeași țară, căutând un loc de cort sau un ghișeu poștal de la care să trimit poezii de dragoste unei fete căreia nu prea îi păsa.

Am numărat zilele și kilometrii automat, fără să-mi dau seama cum trec și câți mai am de parcurs. Drumul inițial a fost reașezat de realitățile terenului și de oameni. Nicio zi nu a semănat cu alta.

Au fost zile, nopți, kilometri și drumuri care m-au dus către o altă lume și către oameni deloc sau puțin cunoscuți. Oameni diferiți, dar uniți de ceva necuantificabil. Unii i-ar spune omenie. Alții i-ar spune noroc. Orice ar fi fost, i-am simțit aproape. Mă înclin.

Am descoperit oameni și lucruri noi și am învățat să accept. Mai am mult de mers, sunt abia la începutul drumului, dar totuși suficient de departe pentru a nu mai putea întoarce roata.

Am întâlnit și am cunoscut mai mulți oameni adevărați decât în tot restul vieții de până acum.

Am ajutat și am fost ajutat ca nicicând în viața mea.

Tuturor și fiecăruia în parte, vă mulțumesc. Fără să stabilim ce și cum, fără să ne știm, pur și simplu. Ați fost acolo, alături de mine și de bița Miorița, exact când trebuia.

Am învățat să călătoresc și să trăiesc altfel, în țara mea. După oameni, după geografii și istorii paralele. Fără logică, dar cu sens.

Drumul și oamenii au fost mai mult și mai mulți decât am putut duce. M-au rupt, dar am ajuns la finiș. Cu Miorița.

Am avut de aflat și de trăit atât de multe încât nu am mai avut puterea să le împărtășesc cu voi, atunci.

Am căutat să aflu unde este nevoie de lumină și am aflat. Am aflat povești impresionante, oameni extraordinari despre care puțini mai știu. Care nu știu ce e ăla calculator sau facebook, însă dau share din tot sufletul lor. Și ale căror vieți și povești se vor stinge, probabil, în întuneric. Am aflat copii care se bucură când e soare afară, pentru că vor avea lumină să-și facă lecțiile. Mi-am primit de la ei o lecție de viață. Mă înclin.

Regret doar că nu am plecat mai devreme și nu am pedalat mai mult.

Nu-mi dau seama cum am putut face un lucru atât de simplu și totuși atât de ilogic. Am pedalat, iar zeii și oamenii au găsit bunăvoința de a fi alături de mine.

Sper să am puterea de a duce lumină. Sper să îmi fiți alături.

O statistică ar zice cam așa:

169 de zile petrecute pe drum. 168 de nopți, din care două treimi petrecute sub cerul liber, în cort sau hamac. Restul, mai puține dar esențiale, la o masă caldă și un suflet la fel. Câteva nopți, 8 sau 9, or fost pe bani, la hosteluri sau hanuri.

8205 kilometri pedalați. Încă vreo 1000 străbătuți cu vapoarele prin Deltă, cu căruțele, mașinile sau pe jos către oamenii fără lumină.

Am numărat 1047 de așezări, de la municipii reședință de județ la cele mai răsfirate cătune, în 4 state.

Cea mai lungă distanță parcursă într-o zi: 145,6 km, între lacul Gornoe și Corlățeni, în Republica Moldova.

69,1 km/h, cea mai mare viteză. Probabil, și mai mult. Sigur undeva pe dealurile din Botoșani, prin Dobrogea de Sud și în Maramureș, coborând de pe Prislop.

6 pene, 5 la roata spate. 5 schimburi de rulmenți, 3 la butucul spate. 5 spițe rupte, 4 la roata spate. Am schimbat 5 seturi de plăcuțe de frâne și foaia medie. Pe final, a cedat și lanțul.

Greutatea Mioriței, doar ea: 14,5 kilograme. Cu tot cu bagaje, hrană și apă, între 45 și 52.

Am pierdut printre altele: briceagul Victorinox, primit acum 15 ani de la un bun prieten, lampa roșie spate, 2 filtre/protecții obiectiv foto. Telefonul CAT B15 nu a mai rezistat nici el. Și nici 3 seturi de căști.

Dintre sutele de câini care m-au alergat, unul singur, din Gorj, a reușit să ciupească geanta spate dreapta. Doi erau să mă sfâșie prin Munții Vrancei.

Niciun furt sau accident. O singură căzătură, într-o noapte cu lună plină, la Ursici.

Nu am ținut un buget, însă știu că am pornit iluzoriu. Singurii sponsori au fost prietenii mai noi sau mai vechi, oameni fără de care drumul și viața mea ar fi arătat mai puțin bine. Mă înclin.

Am găsit sute de gospodării și mii de oameni fără lumină. Și nu sunt toate câte există.

Ce va fi? Va fi lumină.

Lumină în casele și viețile a mii de oameni care acum nu se uită la televizor, nu aprind artificii și nu postează pe facebook. Mulți nici nu au telefon.

Lumină pentru mii de copii care își fac temele la lumânare sau prin fumul lămpii cu motorină.

Va fi treabă. Mai avem în țară 3 școli fără lumină. Nu mi-a ieșit acum, de Sărbători, dar vom face noi o sărbătoare în câteva săptămâni.

Va fi treabă și mai multă. Mai avem în țară câteva zeci de mii de oameni uitați de autorități și de viață. Prietenii lor de nevoie sunt lumânarea, lanterna sau lampa. Cine vrea să fie prietenul lor, alături de mine, va avea șansa.

Din primăvară, hai să facem lumină. Pentru noi. Pentru România.

La Mulți Ani!

Luminoși.